POPAS DUHOVNICESC (4)

Existențialismul lui Iisus Hristos

Duminica a VIII-a după Rusalii (Matei 14:14-22)

Mântuitorul Iisus Hristos, tocmai primise vestea despre sfârșitul tragic al celui care-i ”pregătise calea”, adică a lui Ioan Botezătorul, veste care îl tulbură și care îl determină la clipe de reculegere și de însingurare. Tot acest plan al Domnului este dat peste cap, în momentul în care mulțimile de oameni identifică corabia în care se găsea Mântuitorul împreună cu ucenicii și urmărindu-o cu privirea pornesc pe uscat in speranța unei întâlniri iminente. De data aceasta ca și în alte conjuncturi, Hristos este ”biruit” de mila Sa pe care o arată față de oameni, o milă care Îl face să-și schimbe chiar planurile Sale dumnezeiești, să-și schimbe prioritățile, și asta, numai de dragul de a-i da curs. De multe ori în paginile Sf. Scripturi, vedem apelul Domnului la acest sentiment: ”Milă Îmi este de mulțime…” sau ”Milă voiesc iar nu jertfă”, o milă pe care Hristos o trăiește ca stare responsabilă, ce generează făptuirea binelui față de cel aflat la ananghie, lucru ce îl așteaptă împlinit și de către noi.

Întâlnirea aceasta între Hristos și mulțimea de oameni care au venit până în inima pustiului este una incitantă. Domnul Iisus le vorbește ore în șir despre Împărăția lui Dumnezeu, despre viața veșnică, le vindecă bolnavii, răspunde provocărilor, dă soluții la probleme nerezolvate. Era nu numai un orator de excepție, ci era Cel ce vedea dincolo de barierele neputinței noastre omenești și aducea totul în actualitate. Tot timpul acesta petrecut împreună parcă se comprimă, deoarece se consumă într-o desfătare sufletească atât a mulțimii cât și a lui Hristos. Era o stare generală dominată de acel sentiment de absorbire totală, în care ești implicat în eveniment și uiți cu totul de tine. Toată această stare de bucurie, de mulțumire, de uimire, de pace, de dorință de cunoaștere, este stricată la un moment dat de ucenici, care pun Domnului o problemă de ordin practic: Lasă-i să se ducă să-și cumpere de mâncare! Ucenicii nu înțeleseseră încă un principiu fundamental pe care Domnul Hristos tocmai îl punea acum în aplicare. Omul nu poate trăi numai cu hrană biologică, principiu scos în evidență și într-o altă conjunctură când, personal i-a replicat diavolului:"Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu"(Matei 4:4). Omul nu poate trăi numai ca să se hrănească, nu poate coborî la condiția de existență animalică, nu acesta este scopul existenței lui. El are sentimente, are vise, idealuri, omul are un mâine, are viitor și ceea ce este mai important este faptul că omul are o veșnicie în față, o veșnicie pentru care Hristos îl conștientizează. A problematiza viața numai în mod pragmatic, palpabil, neținând cont și de necesitățile psihologice, sentimentale, intelectuale pe care le avem, este una din gravele erori pe care omul le poate comite. Din momentul în care omul nu este stabil din punct de vedere emoțional, sufletesc, intelectual, nu va fi capabil să găsească rațiuni care să-i demonstreze că viața merită trăită. De multe ori, fiecare dintre noi ajungem mai devreme sau mai târziu la concluzia că stabilitatea sufletească și emoțională, primează în fața stabilității fizice. Într-o astfel de situație s-a născut proverbul, deja celebru:”Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea!”

Hristos în calitate de Dumnezeu, știa că oamenii sunt nemâncați, dar știa că foamea sufletească e mult mai periculoasă decât foamea fizică. În ciuda acestei realități, totuși minunea se petrece. Hristos binecuvintează cele 5 pâini și cei 2 pești care se împart la o mare masă de oameni (undeva intre 5.000 – 10.000 de oameni) mâncând toți pe săturate iar la sfârșit resturile se constituie în 12 coșuri pline. Ceea ce a vrut să scoată acum Dumnezeu în relief, a fost faptul că liniștea sufletească sau pacea lăuntrică sau mai simplu, tihna, pe care El o adusese în sufletele acelor oameni prin cuvântul Său, e starea firească în care omul trebuie să-și mănânce pâinea cea de toate zilele. Însă lecția dumnezeiască cu privire la existența umană nu se oprește aici. Iisus Hristos pune degetul pe rana umanității atunci când arată că, grija cea mai mare a omului nu trebuie să se concentreze asupra hranei biologice, ci asupra hranei spirituale. Minunea cea mare nu este aceasta că s-au înmulţit pâinile și s-a săturat foamea unor oameni, aceasta o face Dumnezeu și cu animalele în fiecare zi și o putea face și fără întruparea Fiului Său trimițând mană din cer ca oarecând, dar, această minune este un preambul, o introducere la o altă minune care s-a pregătit special pentru om – împărtășirea din Dumnezeu.

În două cazuri, Hristos tocmai pentru a scoate in evidență importanța acestui lucru, se identifică cu principalele elemente care susțin viața noastră, o dată cu pâinea când zice:”Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” (Ioan 6:51) și altădată cu apa când zice: ”cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.”(Ioan 4:14). Hrana aceasta fizică ne susține doar existența biologică și oricum biologicul nostru mai devreme sau mai târziu va muri, dar Hristos prin întruparea Sa, S-a pregătit pe Sine ca hrană pentru noi, o hrană din care dacă gustăm, dobândim atât tihna sufletească dar mai ales certitudinea continuității propriei noastre existențe.

Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

POETUL DE PE SCARA MEA

Am avut, recent, surpriza să constat că vecinul meu de apartament, în acelaşi timp preşedintele asociaţiei noastre de proprietari, inginerul Nicolae Doftoreanu, este poet! Zilele trecute mi-a făcut cadou o carte de poezii, al cărei autor este, intitulată „Tangoul mereu tânăr”. Răsfoind-o, am aflat că nu este poet de ieri de alaltăieri ci scrie versuri de vreo 30 de ani şi că a publicat, până acum, cinci cărţi de poezie, cea pe care mi-a donat-o fiind ultima dintre ele. Toate cărţile lui au în componenţa titlului cuvântul tangou: „Tangouri altfel”, „Sub semnul tangoului”, „Tangouri mereu tangouri”, „Tangouri”, „Tangoul mereu tânăr”! Mai mult, toate poeziile din volumul primit sunt tangouri: „Tangoul poeziei”, „Tangoul bătrâneţii”, „Tangoul de dominare a fricii”, „Tangou manifest”, „Tangou medical” etc.! Nu degeaba Nicu Doftoreanu – aşa îşi semnează vecinul meu poeziile – este numit „poetul tangoului”! De ce se numesc toate tangouri? Probabil, pentru că ritmul lor este unul de tangou. Surprizele însă, nu s-au oprit aici. Majoritatea poeziilor au câte un motto haios, reprezentând un citat dintr-un autor sau personaj celebru sau împrumutat din.......”Filozofia glumeaţă de cafenea”!

Şi acum, pentru că ne-am mirat destul – o să vedeţi şi la poet excesul de semne ale mirării - e timpul să reproduc o poezie din volum:

TANGOUL BĂTRÂNEŢII

Moto 1:
Deosebim două tipuri de pedepse: Cu moartea şi cu.....viaţa.
Moto 2:
Dacă tinereţe ar şti.....Dacă tinereţea ar putea....
Filozofie glumeaţă de cafenea


Când eşti bătrân
.........devii obiect,
Chiar de-ai trei inimi mari în piept!
Şi ...ca obiect....n-ai nici un drept!
Chiar speri că nu vei deranja!?
...E cam târziu spre-a mai spera.
Tot ce-ai avut de spus ai spus....
În alte vremuri ce s-au dus!
Şi chiar de vezi ce-a fost greşit,
Nu poţi să-ndrepţi:
Eşti depăşit!
De vrei cumva a face schimbul
Constaţi că nu-ţi ajunge timpul!
Şi pasul tău spre tinereţe
          e luat în seamă......Ca bineţe!
Te simţi privit impertinent şi fără nici un sentiment?!
De fapt.......le eşti indiferent
La tineri pari cam demodat dacă încerci să dai un sfat!
Nu fi aşa de........tulburat!
Nu fi pe viaţă supărat!
Nu are rost să fii copil!
Ce-a fost, a fost: Acu-i alt stil!
Dar nu te face că nu ştii:
Ce-a fost din nou...... va reveni
Chiar dacă tu nu vei mai fi!
Toţi care vin din urmă,
TOŢI!!
Vor trece prin aceleaşi porţi!
Nu iei în seamă acest aspect?!
.....E treaba ta, dar să-ţi spun drept
Nu scapă nimeni de .....subiect
Oricâte......inimi are-n piept.

Toate cărţile domnului Doftoreanu au apărut în „Editura Destine”. Există şi un cenaclu literar „Destine”, condus de poetul şi editorul Victor Gh. Stan.

Citeşte mai mult >>

ZEN (7) - ultimul episod

Anii 2008-2010. Aşteptând ca mintea sa să i se umple cu o nouă carte (Theodoros, probabil), Mircea Cărtărescu se odihneşte, citeşte mult (nu totdeauna termină cărţile pe care le începe), se plimbă prin toată Europa, participă la lecturi din cărţile sale, dă interviuri, scrie articole la ziare, participă la reuniuni mondene şi......se smiorcăie, aşa cum îi e obiceiul. Ca şi în alţi ani, suferă că nu scrie cu adevărat, adică nu scrie „literatură mare”. Scrisul este sensul şi rostul vieţii lui, bucurie şi chin, speranţă şi deziluzie. Iată câteva din reflecţiile lui pe această temă, din această perioadă:

• Scrisu-ţi aduce numai necazuri, sau măcar mie mi-a adus din belşug: ură, invidie, griji, o presiune uneori de nesuportat. Frica de a nu-ţi pierde frazele, textele, minţile. În asta stă putere criticilor: ei au viclenia să nu scrie. Cine scrie intră în arenă. Cine nu, ridică doar degetul mare sau îl lasă-n jos, în tribună, la adăpost de lei şi retiari.

• Nu poţi scrie atât de bine încât să nu te-aştepţi să fii taxat drept un imbecil......Te poţi da peste cap, poţi răscoli cerul şi pământul – vei afla din zeci, din sute de guri că n-o faci bine, că eşti ilizibil. Eşti ca o mamă spartană: naşti în chinuri, ca apoi copilul să-ţi fie luat de Bătrâni, cercetat pe toate părţile şi, la cel mai mic defect, aruncat de pe o stâncă.

• La ce bun să scrii? Ca să vină o proastă şi să spună că ţi-ai schimbat maniera ca să iei premiul Nobel? Ca să vină un cretin şi să spună că „De ce iubim femeile”e o jenantă carte de consum?

• Viaţa mea s-a legat de scris, asta am făcut de 35 de ani încoace. Aici, în scris (care înseamnă şi memorie, şi imaginaţie, şi vis, dar pentru mine înseamnă sensul vieţii însăşi) este planeta mea cu singurul aer respirabil.

• Am dat un interviu în care, lejer şi în trecere, i-am atins pe doi trei măgari de critici.

• Nu scriu, deci nu sunt. Asta e adevărul: umblu ici-colo ca un mort viu.

• Scriam mai demult despre exigenţa absurdă, nebunească pe care o avem când judecăm cărţile sau filmele româneşti, pe care le comparăm doar cu capodoperele absolute şi-ncepem să-l urâm fizic, umoral, pe autorul lor dacă ele sunt doar bune, de parcă ne-ar fi înşelat, ne-ar fi prejudiciat, ne-ar fi făcut de râsul lumii. În schimb, lăudăm toate tâmpeniile dacă vin din afară.

Câţi dintre scriitorii români au curajul să-i atace pe critici în maniera în care o face M.C.? Nici unul, sau foarte puţini. Care-i răspunsul criticii? Printre altele, să-l treacă sub tăcere. Urmăresc emisiunea TV „Literatura de azi” a lui Daniel Cristea Enache, un critic pe care, alături de Alex Ştefănescu, îl simpatizez. Nu l-a invitat în emisiune pe M.C., nu-i rosteşte numele, deşi este, indiscutabil, cel mai mare scriitor român de azi (Să fi având vreo răfuială cu el?). Nici invitaţii lui D.C.E. n-o fac ( Să fie vorba de invidia de care-i acuză M.C.?).

La toate cărţile pe care le citeşte, M.C. are un cuvânt de spus - de obicei critic - atât despre carte cât şi despre autor. Sunt şi câţiva scriitori pe care îi apreciază aproape fără rezerve. Pe primul loc se situează Kafka. Să-i dăm cuvântul lui M.C.:

• Recitesc, cu pasiunea pe care doar foarte puţine cărţi mi—o stârnesc, „Jurnalul” lui Kafka, din care totul e citabil ( acelaşi lucru se întâmplă şi cu „Zen” n.n.), ca şi când autorul însuşi ar fi fost nu un om viu, ci un citat în marele colaj al lumii. De-aici poţi învăţa ce înseamnă să scrii profund, să simţi mirosul cuvintelor, să cobori cu ascensorul unei fraze în fundul tăcut al minei.

• Să fii ceea ce scrii, să nu fii nimic în afară de asta, să fii literatură, aşa cum era Kafka. Dar un Kafka român e o absurditate. Nimeni nu l-ar fi scos la suprafaţă, aici, din anonimatul său „fericit în nefericire”.

Aveţi ocazia, ca făcând click pe linck-urile de mai jos, să asistaţi la lansarea lui „Zen”, la Bookfest, în anul acesta, să-i vedeţi şi să-i ascultaţi ce spun despre aceasta carte Gabriel Liiceanu şi autorul însuşi.

http://www.youtube.com/watch?v=XnjaNw_Kksg&feature=player_detailpage

http://www.youtube.com/watch?v=BP9B1_LXhdU&feature=player_detailpage

http://www.youtube.com/watch?v=7vpfjcIkC04&feature=player_detailpage

Am încheiat relatările despre cartea lui Mircea Cărtărescu. Sper că am reuşit să redau ceva ( de cele mai multe ori cu cuvintele autorului) din personalitatea lui, din frământările sale şi să vă fac părtaşi la actul său de creaţie. M.C. este, indiscutabil, un mare scriitor. Se bucură de recunoaştere internaţională şi de onoruri pe ori unde merge. Este el foarte fericit? Nu totdeauna. Doar atunci când scrie.

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (3)

Credința care ”vede”

Duminica a VII-a după Rusalii (Matei 9;27-35)

Doi orbi, se încăpăţânaseră să se țină de Hristos, cu toate că la strigătul lor: ”Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!” El nu are nicio reacție. Mai târziu, într-o casă fiind, Hristos este nevoit să-i provoace: ”Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” iar ei, pe nerăsuflate, la unison îi răspund: ”Da, Doamne!” În acel moment, Mântuitorul îi vindecă, însă, specifică următorul lucru:” După credinţa voastră, fie vouă!”

Nu întâmplător, Biserica folosește exemplul celor doi orbi din evanghelia noastră pentru a vorbi despre credință. Credința, despre care se tot amintește în diferite dezbateri pe probleme spirituale, ca fiind esențială în procesul apropierii omului de Dumnezeu, întâlnește un obstacol major în desfășurarea ei, iar acest obstacol este: vederea fizică. Știu, că este esențială vederea pentru fiecare dintre noi, însă pentru a ajunge la credință, nu ai nevoie de ea. A avea credință, spune Fericitul Augustin, înseamnă a crede în ceea ce nu vezi, iar răsplata pentru această credință va fi să vezi ceea ce crezi. Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de Înălțarea Sa la cer le-a cerut ucenicilor:” Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi”(Marcu16;15-16). Apostolii au propovăduit Evanghelia, neamurilor, dar n-au putut arăta minunile Domnului pe care ei le văzuseră. Ei doar au propovăduit o realitate la care au fost martori, o realitate care însă, asumată în mod responsabil de fiecare ins în parte, naște în suflet, sentimentul certitudinii acelui eveniment. Aceasta este credința, să dai curs sau să primești în inima ta un adevăr, care poate fi la un moment dat împotriva logicii, împotriva firescului, de necrezut și totuși să-l accepți numai pentru simplul fapt că vine din partea lui Dumnezeu. Cazul patriarhului Avraam, care este gata să-și jertfească fiul numai pentru faptul că Dumnezeu o cere, este grăitor in acest sens.

Am observat la orbii din evanghelie următorul lucru, ei n-au avut vedere, dar au avut credința că Hristos poate face cu ei un lucru suprafiresc și prin credință și-au dobândit vederea. Așa și noi, ajungem la credință prin simpla auzire sau citire a cuvântului lui Dumnezeu, fără să vedem sau să pipăim, dar credința ne deschide la rândul ei ochii sufletești, prin care suntem capabili să vedem sau să înțelegem realități pe care ochii fizici n-au fost capabili să le perceapă. Credința impune o relație cu Dumnezeu, o relație care se cere a fi nu teoretizată ci pur și simplu trăită, impune o altă existență, un alt viitor și o altă logică existențială. Credința ne face capabili să utilizăm ”al șaselea simț” al nostru prin care suntem capabili să percepem și să răspundem la stimulii iubirii dumnezeiești care învăluie întreaga creație. Credința, așa cum am văzut mai sus, este vitală pentru mântuirea sufletelor noastre.

De multe ori se pune problema credinței într-un mod fals, la fel precum a făcut Toma:”Dacă nu voi vedea … nu voi crede!” uitând că doar pentru acest lucru, Toma a rămas în istorie supranumit ”necredinciosul”. Noi cerem de prea multe ori, fie din cauza lipsei preocupării de cele spirituale, fie că nu ne dăm seama, o inversare a raportului dintre credință și vedere. Sintagma noastră este: ”dacă voi vedea, voi crede” însă sintagma corectă a credinței celei adevărate este:”Crede și vei vedea!” De aceea, la posibila întrebare: Cum pot să știu dacă Biblia este cuvântul lui Dumnezeu, dacă tot ceea ce e scris acolo este valabil pentru veșnicie? Răspunsul este simplu:”Crede și vei vedea!” Cum pot să știu că după moarte, mă așteaptă o altă viață, o viață fără de sfârșit, că va fi un Rai sau un Iad? Răspunsul e același:”Crede și vei vedea!”

Credința vede altfel lucrurile acestei lumi, creează alte ierarhii valorice, pentru că vederea ei străbate dincolo de vălul materialității care ne învăluie. Va veni o vreme când credința fiecăruia dintre noi, se va arăta vrednică sau nu pentru a deschide poarta Împărăției Cerurilor, până ce nu va fi târziu, merită să medităm la câteva gânduri ale poetului Vasile Militaru:

                                                               ”Poți să pierzi averi și ranguri

                                                                 Bogății cu rodu-n spic

                                                                 Dacă n-ai pierdut credința

                                                                 Încă n-ai pierdut nimic.”

Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

ZEN (6)

2007, an plin de bucurii şi decepţii pentru bietul (MARELE) Mircea Cărtărescu. Să-i dăm cuvântul, că o zice mai bine decât noi toţi la un loc:

• 17 apr. Azi, la ora 12, am terminat trilogia Orbitor, Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Ultimele pagini le-am scris plângând în hohote. Nu mai vedeam literele de lacrimi. Nu-mi vine să cred că am fost în stare să termin cartea asta imposibilă şi imensă, care o să rămână justificarea mea pe pământ. Azi se încheie o uriaşă etapă în viaţa mea. Nu ştiu ce-o să urmeze, sper doar că nu voi fi lepădat cu totul, că mi se vor mai da clipe fericite ca cea de acum.

• 8 iunie........Mi-am revăzut, în doar 3-4 zile, Orbitor 3. Sper că nu mi-a luat Dumnezeu puterea de discernământ, dar cred că e un text de vârf, cum nu s-a mai scris de mult.......N-o să fie uşor de înghiţit. E o carte pur şi simplu inadecvată dimensiunii lucrurilor de aici: „prima din lume ca volum, a doua ca suprafaţă (după Pentagon)...” (a citat din lăudacii Casei Poporului n.n.)

• 8 iulie.......Cartea mi-a apărut de două zile şi m-a întristat mai tare. Încă o carte. Un obiectiv pasiv, multifoliat. Un foietaj cu brânză şi stafide. Dacă n-ar fi, nimeni nu i-ar simţi lipsa. Am încercat să citesc din ea şi n-am putut. Mi-e interzisă ca unui analfabet, sau ca vorbitorului altei limbi. Sau ca unuia care nu are ochelarii la el. Nu înţeleg ce scrie acolo. Cu atât mai puţin o să-nţeleagă alţii. Ca obiect, arată bine, e una dintre cărţile mele cele mai frumoase.

• 17 iul.....Să mă bucur deci de ce-mi aduce clipa, de uluitoarea „mediatizare” a cărţii, de miile de inşi care au citit-o deja sau o citesc acum, de epuizarea primului tiraj în câteva zile, de controversele înfierbântate de pe bloguri, de cronicile care fac şi ele saltul scatologic-escatologic. Pagini de analiză excelente în câteva dintre ele, semn că nu-i totul pierdut.

• 6 august........Altfel, cred că Orbitor 3 a lămurit multe lucruri în privinţa imaginii mele în lumea autohtonă. Încep să-mi pierd adversarii pe drum, aproape că încep să li simt lipsa. (Ce naivitate! Pe M.C. nu l-au învăţat comuniştii ca „duşmanul nu doarme niciodată”? n.n.)
• 12 august. Într-o lună s-au vândut patru tiraje, adică douăzeci de mii de copii. (Ăsta da succes! n.n.)

• 30 august...Câte-o cronică sau doar câte o aluzie mă dau peste cap pentru zile întregi...........sufăr ca un tâmpit, mai ales când totul vine de la cineva la care ţin.

• 1 sept.......Cronicile s-au întins pe tot aspectul, de la entuziasm, prin scăldare, spre negare vehementă........Apariţia cărţii meles-a transformat, în 2-3 luni, dintr-o sărbătoare într-un prohod sinistru. Doi trei prieteni s-au bucurat sincer de ieşirea ei, de faptul că am dus la bun sfârşit cartea asta. E însă de necrezut câtă frustare şi-nverşunare a produs printre ceilalţi. Cronici negatoare şi dispreţuitoare continuă să curgă.

• 7 sept. ........ieri eram la librăria Kretzulescu şi am văzut Obs. Cultural cu „dosarul Orbitor”. I-am spus lui Joscha: „Îl iau, deşi o să regret.” L-am deschis, am aruncat o privire şi l-am închis repede la loc, ca pe o cutie cu păianjeni veninoşi. Dar nu înainte ca unul să mă fi muşcat de deget. Am avut ieri o stare febrilă, care spre seară m-a lăsat. Ura, brutalitate, cretinismul lor mi s-a scurs încet din rana tumefiată. ( Articolele sunt semnate de Şerban Axinte, Delia Ungureanu, Bianca Burţa, Adina Diniţoiu, Ovidiu Şimonca n.n.) Eu voi rămâne cu cărţile mele, ei cu dispreţul lor.

• 9 sept. ....Încă mă gândesc la cei ce mi-au batjocorit cartea, deşi ştiu că n-are sens. E în subconştient. N-am dormit noaptea asta, m-am tot gândit. E inuman să suferi atât. De parcă fiica mea a fost violată..........Dar cartea mea – ca viaţa – merge înainte......Bloggerii mă iubesc, cu excepţia celor care nu mă ibesc. (Eu te iubesc, M.C. şi mi-e milă de tine.)

• 10 sept.......Insectele ne sunt infinit inferioare, dar asta nu înseamnă că n-au venin şi înţepătura lor nu te doare.......E inutil, dar am să scriu mai departe fiindcă furnicăturile prin degete nu pot fi suportate multă vreme.

• 14 sept. .......Cu Orbitor rămâne cum am stabilit: se trage în ea din toate poziţiile la adăpostul curajului critic şi-al libertăţii de exprimare. E camumflajul ideal ce acoperă râci de toate felurile. Doar că O3 este asemenea „slavei lui Dumnezeu” coborâte din cer: impenetrabilă, incasabilă.

• 10 de. Orbitor a ieşit într-un volum de 1500 de pagini (se va vorbi iar de „aroganţă”, de prăjină şi de nas),.......

• 12 dec. .....Nichi (Nicolae Manolesu n.n.) a spus, cu o căldură faţă de mine pe care aproape o uitasem: „M.C. e cel mai important scriitor român după război”. Iar între patru ochi, după aceea: „Te-am recitit integral pentru istoria mea şi sunt cutremurat. Orice-ai scrie de acum înainte, nu-mi schimb părerea.

De acun înainte, lătrăturile celorlalţi n-ar trebui să-l mai afecteze pe M.C.

Făcând click pe linck-ul de mai jos, puteti viziona prezentarea lui "Zen" făcută de Dan C. Mihăilescu

http://www.youtube.com/watch?v=hbdl7nyeLSQ&feature=player_embedded

Citeşte mai mult >>

ZEN (5)

Anul 2006. Mircea Cărtărescu este în Germania şi a început, în sfârşit, să scrie. Chiar dacă se mai smiorcăie din când în când, acum scrie şi a crescut în ochii mei ( cel puţin doi metri). E interesant cum îşi trăieşte scrisul! O să-l las pe el să vă spună cât îl chinuieşte sau cât îl bucură actul creaţiei:

• 20 apr. Mi-am numit degetele mâinii drepte (am scris pe ele, strâmb şi greu de citit, cu mâna stângă, cea care nu scrie pe hârtie , dar este indispensabilă pentru scrisul pe degetele mâinii care scrie) Isus, Mahomed, Moise, Budha şi Lao Tze. ....Am început O3. Să dea Domnul să-l pot încheia.

• ......niciodată n-am avut condiţii mai bune de lucru: un birou al meu, total izolat şi dimineţi libere, linişte desăvârşită, ţiuitoare. Numai eu dacă aş renaşte, dacă aş redeveni M.C.....

• 22mai. Am vreo110 pagini (de caiet n.n), care sunt, pân-acum o ciulama onirică groasă, cu ciozvârte de pui năclăite prin ea. Habar n-am. Nu recitesc, nu corectez. Probabil adevărata scriere o să fie rescrierea, căci leul, taurul şi vulturul nu mă mai ajută. Şi nici crierul, al patrulea animal evanghelic. Scris gazetăresc, fără graţie, străvezime şi flexibilitate.

• Nu mai sunt masculul A al literelor româneşti. Nu mai sunt Mircea Cărtărescu .... Dar îmi port cu o satisfacţie liniştită noua bătătură de pe degetul mijlociu (făcută de pix n.n.) ca pe un ghiul cu o gemă de preţ.

• 5iun. O3(vai de fundul lui)a ajuns la aproape 150 de pagini de caiet şi nu vrea să dea încă cel mai mic semn de viaţă.

• 9iun. Scriu înspăimântător de prost, cum aş scrie dacă aş fi complet decerebrat .... Când scriu inspirat, simt cum genele mi se depărtează unele de altele şi iau foc. Iar imaginea dintre ele păleşte brusc, supra expusă.

• 15 iun......Scriu ca un robot la ceea ce refuză să fie Orbitor, şi orbitor. Scriu din vârful pixului, pe faţa foii, ca un scriitor de jalbe şi petiţii.

• 21 iun. Singurătate aproape fără fisură, dimineţi de lucru (la recitirea pe sărite O3 nu mi se mai pare atât de stângaci, dar deocamdată nu este nici la o treime din el; ca şi celelalte, trăieşte din aglomerarea de detalii poetice, unele chiar reuşite)

• 23 iun. Cu O3 sunt ca pe gheaţă, între încredere şi deznădejde.

• 27 iun......200 de pagini din O3. Naiba ştie. Naiba să mă ia. Nu pot pătrunde, nu pot spune. Nu mai am de unde să mă storc.

• 30 iunie Am terminat partea I în aproximativ 70 de zile. Are 211 pagini şi trebuie revizuită din greu. Nu mi-am permis nici o clipă să aştept inspiraţia, am scris, zi de zi, lăsând deoparte orice judecată şi orice nelinişte.

• 3 iulie......Îi lipseşte părţii I un raisonneur filosofic care să ridice puţin tonul cărţii......Totul ar fi uşor dacă aş fi inspirat, dar deocamdată nu sunt.

• 5 iulie M-am reangajat în nebunie, am redefinit planurile, acum îmi trebuie lumi paralele, acţiune şi personaje, alfel sunt cu desăvârşire mort........Păcatul capital, acum, e că nu sunt destul de detaşat de lumea mea, că sunt cu nasu-ntre cărnurile ei baroce. Că descriu în loc să creez. ( M.C. este deranjat de eticheta care i-a pus-o cineva, inexactă după părerea mea, de „scriitor descriptiv”n.n.) Şi n-am, mai departe, lejeritate şi graţie, adică sare şi piper în mss-l meu de miss literatură.

• 15iul. ....Am scris mult şi în dorul lelii, cum se spune, dar, de bine de rău, tabloul se conturează. E cumplit de greu, de fapt.....Am 250 pagini pline la manuscris, care tipărite ar da 187 de pagini de carte (proiectul este de aproximativ 600 de pagini n.n.)

• 23 iul.....Fuk, fuk, fuk: mă apropii de 300 de pagini. Nod multum, sed multa (Nu de calitate, dar mult; citatul original din Quintilian: Non multa, sed multum n.n.)

• 11 oct. ....Nu ştiu cât temei au strângerile astea de inimă, dar în mod sigur soluţia rămâne scrisul, din toate puterile pe care le mai am. Scrisul cu tot trupul, pe care l-am descris mai mult decât l-am practicat, dar care a dat câteodată pagini care nu sunt nici din literatura română, nici de pe pământ.

• 20 oct. ....În viaţa mea n-am scris mai mult şi asta-mi distruge stilul şi imaginaţia.

• 30 oct. Chiar nu ştiu de ce mai scriu. N.Manea a luat premiul Médicis.......El o să ia toate premiile, cu mişcări uşoare de şahist. Eu n-o să iau niciunul, chiar dac-aş vorbi limbi îngereşti. Căci sunt vase pentru slavă şi vase pentru ruşine......330 de pagini la Babelul ăsta de mizerie şi cristal, mizerie cristalină. Mizerie de frază şi de viaţă.

• 13 nov........n-am inspiraţie, nu-mi conduce nimeni mâna......Scriu zilnic nu din frică, felonie, ipocrizie, vanitate, nu fiindcă aspir la premiul Nobel şi la o vilă în Cotroceni şi la pupături în fund de la toţi, ci cu dor, cu speranţă, cu loialitate curată pentru literatură.

• 17 nov. Am terminat azi caietul de 400 de pagini.......Am scris ca-n transă, nu doar cu gândurile, ci cu toată fiinţa mea în altă parte (sau în nici o parte), lăsând din nou cartea să se facă singură, aşa precum copilul se formează-n burtă pe când mama-şi vede de viaţa ei........Am scris lunile astea „ca înecatul". Să te ferească Dumnezeu de fuga şchiopului, bătaia orbului şi scrisul celui părăsit de inspiraţie......Nu pot scrie cu adevărat dacă nu cred (cu adevărat) că bila din vârful pixului e de cristal şi că pasta e sânge, limfă, spermă, izvorâte din însuşi trupul meu.

• 23 nov......Scriu zilnic de parcă mi-aş ispăşi o pedeapsă. Literatură pe viaţă. Scriu de parcă în ziua –n care n-aş scrie n-aş căpăta de mâncare, sau mi s-ar închide conducta de aer. Nu din bucuria inimii ci de frica pedepsei (pe 13 noiembrie, susţinea altceva! n.n). Aşa nu poate ieşi decât ceva ce miroase a rânced, a silit, a făcătură.

Citeşte mai mult >>

ZEN (4)

În jurnalul din 2005, Mircea Cărtărescu scrie: „ Dacă aş fi altcineva, mi-ar fi foarte antipatic M.C.” Ei bine, eu sunt altcineva şi a început să-mi fie antipatic omul Mircea Cărtărescu. Nu numai mie. M.C. simte că nici confraţilor săi nu le este simpatic: „Din afară lucrurile se văd astfel: M.C., un autor”de succes”, arogant faţă de confraţi („nu-i mai ajungi cu prăjina la nas”), trăind numai în străinătate, vânând burse, premii şi onoruri. Râvnind premiul Nobel. Ce mai vrea, dom’le, ce mai vrea? Îi apar traduceri după traduceri şi el se lamentează că-i merge rău.” Consider că această percepţie este cât se poate de reală. Iată de ce:

• Aroganţa lui provine, cred, atât din timiditatea sa, care-l împiedecă să se apropie prea mult de străini, dar şi din conştiinţa valorii sale şi a desconsiderări celorlalţi. Dacă despre Nabocov spune că e „inept (strălucitor şi inept)”, ce-o fi crezând despre scriitorii români care nici unul dintre ei nu se ridică la valoarea acestuia? Iată, probabil la ei se referă: „Am fost la Târgul de carte, ne-am luat, obidiţi, porţia de onoruri, am băut bere cu prieteni ceţoşi şi-ndepărtaţi, am reîntâlnit oameni pe care aş nega cu îndârjire că-i cunosc”.

• Se plimbă mult în străinătate, invitat de cele mai multe ori. Se întoarce de acolo plictisit şi chiar dezgustat şi nu se sfiieşte să scrie asta. Ce pot crede despre el cei care doar visează să treacă graniţele ţării? „...s-ar putea să ajung pe la Caracas (aţi citit bine, nu Caracal) la sfârşitul lumii. E acolo un festival de poezie care nu prea mă ademeneşte (căci o mie de dolari nu mai sunt un argument destul de tare pentru mine ca să fac 12 ore cu avionul dus şi 12 întors)”. Ce părere aveţi?

• Vânează într-adevăr bursele. Nu i se oferă, face aplicaţii pentru ele. De ce? Probabil pentru bani şi viaţă bună. Patru luni din anul 2005 şi le petrece la Viena, cu o astfel de bursă. Nu ne spune în ce constă bursa şi ce face acolo, în afară de faptul că se plimbă, se odihneşte, citeşte, se smiorcăie. Să fie bursele un sejur pentru odihnă şi refacere? „Nu aştept absolut nimic de la Viena. Nici nu ştiu de ce merg acolo, de vreme ce-mi transport acolo imposibila mea situaţie”, declară, cu cinism, M.C. În anul următor îl aşteptă o altă bursă, în Germania, la Stuttgart: "la-nceputul lui 2006 vom merge la Schlooss Solitude pentru un an. Încă un an de Germanie, încă o şansă pentru fluturele meu utopic. Bani puţini, rupere de bătaia peştelui din iubita ţărişoară (unde iar o să ne uite boborul), dar timp lat, catifelat, cu pliuri şi cute, timp din belşug, ceea ce nu cumperi cu tot aurul din lume. Timp de cea mai bună calitate.” Prin urmare, acolo speră să se apuce (re-apuce), în sfârşit, de Orbitor 3, eveniment pe care îl tot amână fără să înţelegem, de fapt, de ce? „Orbitor n-a fost nici o clipă-n mintea mea: a fost însăşi mintea mea, pe care am scobit-o-n interior, până n-a mai rămas decât coaja. Atât mi-a rămas din O3, o coajă rigidă, posacă, lipsită de scânteieri.”, motivează M.C. Prin urmare, nu are încă romanul în minte. Ar trebui să aibă răbdare. Este nevoie de timp ca să-ţi încarci mintea cu un roman nou. Ştiu asta din experienţa proprie. Sunt convins că şi M.C. ştia lucrul acesta. Tot ce trebuie să faci este să te gândeşti cât mai mult la el şi, dacă este nevoie, să te documentezi. De ce n-a făcut-o? Pentru că s-a risipit în tot felul de alte îndeletniciri mediocre şi s-a complăcut într-o dolce far niente.

• În ceea ce priveşte premiile şi onorurile: „Premio Acerbi: adjudecat. Ce-nseamnă asta? Niente.....Nu e nici măcar Herder, nici Booker, nici ăla a lui Manea, i-am uitat numele”. Cât cinism! Apoi, cu sarcasm despre sine: „Consolează-te nenorocitule, ţi se zice acum”marele scriitor”, câştigi de zece ori mai mult decât când Egor clipea din ochii lui livizi, ai acum aparatură digitală de lux. Eşti acum o vită înţolită de la Peek şi Cloppenburg, ai „adidaşi Puma”. Sau: „În ţară, imaginea mea „ca un balon se umflă din reclamă”. Am fost curtat de două cotidiene , ceea ce-a făcut ca onorariul să-mi crească brusc de patru ori. Am solicitări de la Reader’s Digest şi de la....Volvo. Chiar aşa, de la firma de maşini, care vrea să-şi asocieze, în România, imaginea mea”.

• Premiul Nobe: „Am fost propus „oficial” (de PEN Clubul românesc, din care încă nu ştiu – honest! – dacă fac sau nu parte) pentru premiul Nobel, bineînţeles după eternul Norman Manea, dar înaintea Blandianei. Dă-mi voie să fac un pariu cu tine, cititorule.......că nici peste şapte ani...nu va primi un autor român Nobelul. Şi nu-l va primi nici încă şapte ani, cel puţin, de atunci încolo.”


• Traduceri. Da, îi apar...pe bandă rulantă. Iată ţările unde a fost tradus sau era în curs de traducere: Ungaria, Suedia, Spania, Bulgaria, Italia. Franţa, Germania, Slovenia, Austria, SUA. Aşteaptă cu nerăbdare cronicile. Se bucură când ele sunt favorabile.

• Se lamentează. Şi asta este adevărat: "Nu sunt nimic în lumea culturală. Trebuie să mă obişnuiesc (iar şi iar) cu gândul că voi însemna de-acum tot mai puţin; Eşti universitar şi scriitor, te apropii de 50 de ani, dar ai rămas în ochii tăi şi-ai tuturor un puşti, un metec, un vaut-rien. Un neisprăvit...; Nu mai e nimic, nici un pai de care m-aş putea agăţa. Nu mai am decât prezent: scărpinări, ejaculări, preocupări pentru vizuină, pândă şi foame." Ce părere aveţi? Nu vă face impresia că M.C. stă prost cu psihicul şi că ar trebui să se ducă la doctor?

Între timp, scriitorului i-au apărut 900 pagini de jurnal, în două volume, cartea „Baroane!”, o culegere de articole, iar „De ce iubim femeile” s-a vândut în 80.000 de exemplare.

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (2)

”AVANTAJUL” BOLII

Duminica a VI-a după Rusalii (Matei 9:1-8)

Suntem obișnuiți ca in diferite medii sociale să vorbim despre avantaje, de fapt fiecare dintre noi ni le dorim sau căutăm oportunități să ni le creăm. Căutăm avantaje la locul de muncă, în afaceri, acasă … peste tot. Puțini însă s-au gândit, că am putea găsi un avantaj în situația cea mai nefericită și mai nedorită de orice om, adică aceea a unei boli. În momentul în care tehnica medicală a ajuns pe culmi nebănuite, iar industria farmaceutică investește sume fabuloase în găsirea a noi medicamente pentru tratarea diferitelor boli, să vorbești despre un avantaj al bolii, pare o aberație. Totuși mă hazardez să pornesc acest demers al meu, pornind de la fragmentul evanghelic menționat mai sus.
Un om paralizat, imobilizat pe o targă, este adus la Mântuitorul Iisus Hristos de către 4 inși, care par a fi prieteni sau cunoștințe ale bolnavului. În fața nepăsării mulțimii de oameni care împresurau casa în care se găsea Hristos, blocând orice acces spre interior, folosesc cea mai ingenioasă metodă pentru a ajunge în fața Mântuitorului. Urcă bolnavul pe acoperișul plat, specific caselor din Israel, și printr-un chepeng, lasă pe frânghii targa în care se găsea paralizatul. Aici întâlnim poate pentru prima dată, reacția frapantă pe care o are Domnul Hristos: ”Și Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” Așteptam din partea Domnului o altfel de reacție. La fel ca fariseii prezenți, ne-am fi așteptat de la bun început la un miracol, ne-am fi așteptat să-L vedem pe Hristos, ca de atâtea ori, în postura de Vindecător al oricărui fel de boală. De data aceasta însă … nu! Mântuitorul a dat atunci, ne dă și azi, o lecție care nu trebuie uitată: Mai importantă decât sănătatea trupului este sănătatea sufletească care se întreține printr-o trăire spirituală împreună cu Dumnezeu sau în momentul în care ai pierdut-o, o poți recăpăta prin căință sinceră și stăruință înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor. Sănătatea trupească aduce o fericire pământească, temporară, pe când sănătatea sufletească aduce fericirea veșnică pe care a pregătit-o Dumnezeu special pentru om. De aceea, la reacția violentă a fariseilor care așteptau să vadă o insănătoșire și aud că e vorba de o iertare, Hristos singurul conștient de valoarea celor două lucruri, contrariat, are următoarea replică:”Căci ce este mai lesne? a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te și umblă?”
Întrebarea firească care se impune în acest moment este: Unde-i avantajul bolii? Acest om paralizat, ne reprezintă pe mulți dintre noi. Dacă n-ar fi ajuns intr-o asemenea situație, daţi-mi voie să cred, că nu și-ar fi găsit niciodată timp să-l caute pe Dumnezeu; și-ar fi trăit viața după bunul plac, ar fi dat curs celebrului dicton latin ”carpe diem” – trăiește clipa, îndreptându-se în mod categoric spre o existență veșnică lipsită de prezența lui Dumnezeu. El nu a avut inițiativă, nu a avut nici măcar credință, Hristos nu a văzut credința lui, ci ”a lor”, el a avut doar boala care i-a oferit o alternativă la eșecul tratamentelor medicamentoase. Lui, și precum lui multora dintre noi, cei care nu avem curajul să ne testăm sănătatea spirituală de frica păcatelor sau din pricina înstrăinării noastre de Dumnezeu, Hristos are același mesaj:”Îndăznește fiule! Iertate sunt păcatele tale!”
Sf. Tihon de Zadonsk zicea la un moment dat:”Sănătatea trupului îi deschide omului ușa spre multe capricii și păcate, iar neputința trupului o închide” iar Sf Isac Sirul mai categoric afirma că:”Dumnezeu trimite bolile in trup pentru sănătatea sufletului”. Aș nuanța puțin această afirmație spunând că dacă păcatul este o încălcare a ordinii noastre interioare și o destrămare a relațiilor cu Dumnezeu și cu semenii, boala poate veni mai degrabă din această consumare a păcatului, din această neorânduială a vieții. Cert este că are acest avantaj al apropierii de Dumnezeu. Tot Sf. Isac Sirul spunea că: ”Păcătoșilor le este de folos boala, ca să înțeleagă că nu ei sunt stăpânii propriilor lor vieți, ci Dumnezeu. Dacă ei nu vor să trăiască decât pentru trup, boala le aduce aminte că trupul nu este nemuritor … boala pare multora foarte groaznică, dar este factorul care îi scoate din priza de la care se alimentează cu patimi și pofte.” Boala îl împiedică pe om să-și satisfacă poftele păcătoase, pe care și le-ar fi satisfăcut dacă era sănătos.
N-aș vrea să se înțeleagă că boala este o vitute, căci nu este, așa cum nici sărăcia nu este o virtute. Dacă sărăcia i-a dus pe unii la deznădejde, boala te poate duce la disperare, dacă nu știi să gestionezi așa cum trebuie acest moment de criză prin care îți este dat să treci. Dacă vei ajunge vreodată bolnav, nu dispera și nu recurge la acte extreme, ci mai degrabă foloseşte-te de ”avantajul” bolii și apropie-te de Dumnezeu. Nu doresc nimănui să treacă prin experiența bolii, ci doresc tuturor sănătate deplină, pe care să o petreceți întru slava lui Dumnezeu și nu spre pierderea sufletelor dumneavoastră.

Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

ZEN (3)

Suntem tot în anul 2004. În martie, M.C. reuşeşte să înceapă Orbitor 3, dar îl abandonează în curând. Îşi găseşte şi o scuză: ”..Orbitor este o carte de-o viaţă. E stupid să te grăbeşti să o-nchei, pe ploaie şi cu materiale proaste.” şi se „ predă vieţii”. O viaţă care ne-ar conveni fiecăruia dintre noi: îşi cumpără maşină, învaţă să şofeze, călătoreşte în străinătate, citeşte, scrie la revista pentru femei Elle şi la Jurnalul Naţional, îşi creşte şi îşi admiră băieţelul, face dragoste : „.. fac dragoste ore în şir cu Ioana, din ce în ce mai frumos şi mai mişcător”. (Prin urmare, pistolul i-a luat din nou foc. Ce bine! Eram aşa de îngrijoraţi! Întreaga naţiune răsuflă uşurată.)

Ce citeşte M.C.? Citeşte, în special, cărţi de autori străini, contemporani, la modă. Despre unii din ei, spre ruşinea mea, aud prima oară. Unele-i plac, altele nu. Nu se sfiieşte să desfiinţeze cărţi şi autori. Despre Clubul putregaiurilor a lui Jonathan Coe, spune: „...una din cărţile care, chiar dacă mă distrează – deloc, de fapt, pân-acum -, nu mă interesează”. O citeşte, probabil, din „obligaţie” profesională. Despre Nabokov scrie: „nu e un om profund”. Despre cartea „Născuţi morţi” a lui Martin Amis declară: un roman punk dintre cele care te agresează sadic, iar despre autor, spune: „ Autor nu fără calităţi, jubilând în miezul porcăriei universale, hrănindu-se cu ea şi făcându-ţi şi ţie un sandvici”. Inspirat, nu-i aşa? Numai Biblia nu are curajul s-o critice. Sunt cărţi care-i plac,  dar care-i dau doar câteva ore de plăcere adevărată, şi atât. Ele sunt întocmai ca o prostituată de lux, pe care o uiţi a doua zi. „Cărţi cu care te culci, nu de care te îndrăgosteşti”, le caracterizează el.

Articolaşele publicate în revista Elle le strânge şi le publică în cărţulia „ De ce iubim femeile”, care, imediat după apariţie, se bucură de un mare succes la public. La acest succes au contribuit, nu mă îndoiesc de asta, calitatea articolelor, faima scriitorului şi......titlul cărţulii, la care el a fost tentat să renunţe, dar apropiaţii lui     l-au convins că este unul cool.

Să nu credeţi că, în mijlocul acestei vieţi tumultoase şi îmbelşugate, M.C. a încetat să se smiorcăie. Ar vrea să scrie mai mult, dar nu se îndură să renunţe la avantajele vieţii pe care o trăieşte. Tânjeşte după singurătate: „Singurătatea nu este o condiţie pentru scris, e scrisul însuşi.” spune el; simte că s-a îndepărtat de literatură: „Literatura s-a ridicat tot mai mult, ca o ceaţă de pe creierul meu. Dar prin ceaţă vedeam; prin limpezimea de-acum sunt orb.”; în final, pune punctul pe i: „Acum nu mai e vorba de crize şi de lipsă de inspiraţie, ci de pierderea bunului meu cel mai important: viaţa în literatură, în lumea ei şi-n legile ei.”

Văzându-i modul de viaţă şi realizările, iar, pe de altă parte, ascultându-i smiorcăielile, am avut de multe ori impresia că M.C. îşi bate joc de noi, adică nu e sincer.

Citeşte mai mult >>

ZEN (2)

Mircea Cărtărescu scrie: „E drept, nu mai citesc ca un entuziast, ci mai curând ca un căutător de noduri şi semne în papură”. Prin urmare, n-are dreptul să se supere că procedez şi eu la fel, cu cartea lui. Nu am însă, nici pe departe, talentul lui M.C. de-a ridica în slăvi sau desfiinţa o carte citită sau un autor, în câteva fraze, spunând, totuşi, esenţialul despre ele/ei.

În primele luni ale anului 2004, M.C. se chinuieşte să ia startul, adică să înceapă să scrie, cel de al treilea volum al trilogiei „Orbitor”, cel despre Revoluţia Română de la 1989.( Despre acest volum se va spune, ulterior, că este cel mai puţin reuşit dintre cele trei.) Ratează însă, start după start şi asta îi provoacă stări de angoasă şi mustrări de conştiinţă. Şi în timp ce „suferă” îngrozitor din cauza asta, apare la televizor, unde i se cântă osanale, este invitat în străinătate, unde este tratat ca un mare scriitor român şi înfloreşte din punct de vedere material şi social! „ ...scrisul e viaţa mea şi nu pot pretinde că exist dacă nu scriu, oricât de paradisiacă ar fi iluzia cea mare”, spune el. Eu îl cred. Paradoxal însă, spune asta în timp ce tocmai scrie acest jurnal şi nu scrie oricum, ci bine şi foarte bine pe alocuri (dacă exceptăm trivialităţile de care uzează, uneori). Jurnalul face parte din literatura de frontieră. M.C. trece foarte des, clandestin, graniţa care desparte acest gen de literatura adevărată. Mai mult, de multe ori uită că scrie proză şi nu poezie, criptând şi dând liber metaforelor.

Prin urmare, să-l credem sau să nu-l credem pe M.C. când se auto-compătimeşte şi se auto-persiflează? Răspunsul este şi da şi nu. Da, pentru că eu cred că lui M.C. i-a fost hărăzit să trăiască ca să scrie şi că numai scriind el se simte împlinit şi deasupra noastră a tuturor. Nu, pentru că este bărbat şi nu-i să bine să se smiorcăie întruna. Cineva ar putea să-mi atragă atenţia că, adeseori, calitatea de poet, prozator etc., legat de stresul care le însoţeşte şi de ruperea de lumea înconjurătoare, o anihilează pe cea de bărbat. Mărturiseşte chiar M.C.: „...am îmbătrânit şi nu mai pot, nu mai ia pistolul foc. Iar fericirea nu e nimic altceva decât, se ştie, un pistol cald. Pistolul meu cald dintre pulpe, crierul meu cald, ziua asta caldă de mărţişor.” Vi-l amintiţi pe M.C., cel obsedat de sex, din „De ce iubim femeile”? Săracul! Ce-a putut să i se întâmple! De fapt, nu cred că există bărbat care ,din când în când, să nu aibă probleme cu erecţia, puţini însă au curajul lui M.C, să recunoască asta.

Citeşte mai mult >>