UNGURII (8)

9. Cum sunt  ungurii

Din  cartea  lui Lucian Boia  „De ce este România altfel?”,  am aflat multe lucruri dure despre România şi români. În cartea pe care o comentăm, Paul Lendvai citează părerile nu tocmai plăcute despre unguri, pe care şi le-au exprimat, de-a lungul timpului, clerici, cronicari, oameni politici, scriitori, călători străini etc. Desigur, unele sunt de-a dreptul fanteziste, unele răutăcioase, altele parţial adevărate,  altele adevărate. Pentru cei care am trăit sau trăim în preajma ungurilor este interesant să ne confruntăm propriile păreri cu cele ale celor citaţi în carte.

Regino, abatele de Prümm a fost primul care a relatat la începutul secolului al X-lea că, potrivit „famei”, ungurii  se hrănesc cu carne de om şi beau sânge de om şi-i smulg duşmanului  inima din piept, ca prin ea să devină mai viteji. S-a mai afirmat că maghiarii sunt urmaşii legendarilor sciţi asiatici, înfricoşători la vedere, jumătate om şi jumătate maimuţă, o făcătură  vrăjitorească produsă de diavol (pag.32). Sunt, desigur, imagini fanteziste despre unguri dar, dacă ele au apărut, înseamnă că, oricum,  prin înfăţişare şi comportament ei au înfricoşat lumea la vremea apariţiei lor.

Episcopul Otto von Freising (1147), referitor la  cruzimea cu care ungurii se răfuiau între ei, declară că el nu ştie dacă să acuze destinul sau să admire bunăvoinţa lui Dumnezeu că o ţară aşa de splendidă ( Ungaria n.n.) a ajuns pe mâna unui popor atât de urâcios şi barbar (pag.48).

   Un cronicar bizantin, din vremea regelui Bela III (1172- 1196), declară că ungurii nu mai sunt pentru Bizanţ „barbari şi vicleni” şi că poporul ungur este nenumărat ca nisipul mării şi neîntrecut în  fapte îndrăzneţe, invincibil prin curajul său, în luptă irezistibil, el însuşi independent, liber, iubitor de libertate şi, cu fruntea sus, îşi este sieşi stăpân (pag.53).

În contradicţie cu această apreciere elogioasă, ducele Albert de Austria, scrie la 1291: ungurii sunt comparabili cu hidra: adică, dacă le retezi un cap, din tăietura respectivă răsar treizeci; sunt răi, şireţi şi ţi se strecoară printre degete ca nişte şerpi alunecoşi; după o bătălie pierdută, atacă din nou, de data aceasta cu îndoită îndârjire; asemenea unor broaşte se ivesc din mlaştini. Răi, dar viteji, aş concluziona eu.

Până şi temperamentul maghiarilor, acest „caracteristic amestec de trăsături sangvine, flegmatice şi melancolice” (Jokai), poate fi explicat prin acest profund înrădăcinat şi  istoriceşte marcat  sentiment al trăirii sub asediul primejdiilor (pag.102).

Raimondo Montecuccoli, general austriac (sec.XVI), declara despre unguri: Firea nestatornică, ingrată şi rebelă  a ungurilor nu poate fi nici  ţinută în frâu cu argumente raţionale, nici câştigată cu calm, nici guvernată cu legi (pag.141)

Julia Pardoe, călătoare engleză din secolul XVIII, spune despre unguri:  O greşeală principală a maghiarului este înfumurarea sa…..Nobilimea ungară sacrifică totul pentru pompă exterioară, pentru lux  şi pentru a se făli şi aşi da importanţă (pag.177). Un călător englez din aceeaşi perioadă, Jhon Paget, scrie: Unii unguri vorbesc cu înfumurare prostească despre supuşii şi vasalii lor, uitând că aceste remarci, cu caracterul lor injust, nu-i inspiră străinului decât dezgust (pag.178).

Vorbind despre Kossuth Lajos, Paul Lendvai  spune: Unii dintre gânditorii cei mai profunzi îl considerau, fireşte, simbol al maladiei ungureşti, al „focului de paie”.

În acelaşi secol, scriitorul german J.Reiman declara: Ungurii au totdeauna o asemenea fire, încât ei ţin la un cal sprinten şi la o sabie ascuţită mai mult decât la o carte interesantă, iar Leopold  Alois Hoffman, bibliotecar al Universităţii din Budapesta,  declara despre nobilii de la ţară unguri că ştiu mai puţin decât un hamal din Paris (pag.193).

Scriitorul austriac Otto Friedänder (1889-1963) scrie despre unguri: Un ungur autentic nu devine decât gospodar, politician sau soldat. Birocrat, meseriaş, sau negustor nu iese din el. Aici numai şvabii şi evreii devin funcţionari, fabricanţi şi comercianţi. Ungurul adevărat este un domn sau ţăran şi nimic altceva (pag. 336).

Profesorul universitar german Franz von Löher, care evident nu îi simpatiza pe unguri, spune la 1874 despre ei: Maghiarii nu au fost şi nu vor fi [...] totuşi niciodată un popor civilizat. Natura maghiarului nu adăposteşte în sine un germen de civilizaţie mai înaltă, o năzuinţă proprie spre ceva […] Alţii trebuie să accepte o limbă care rămâne pururi un dialect, să se sacrifice unui popor care, conform întregii sale istorii, naturi şi situaţii trebăluieşte – în rândurile din spate – totdeauna numai imitând, printre popoarele dătătoare de ton (pag.359).

Acel personaj poate fi văzut la muzeul regional de la Bad Ausee din Stiria. Artistul necunoscut zugrăvise zece figuri în costumul lor naţional cărora li se atribuie în total şaptesprezece trăsături tipice. ….ungurii sunt caracterizaţi ca „infideli şi trădători, instigatori, cruzi şi sângeroşi, fără minte şi trândavi” O fi fost o pictoriţă, dezamăgită de soţul ei ungur şi care i-a băgat în aceeaşi oală cu el pe toţi compatrioţii acestuia?

Lui  Nicolaus Lenau, un „ungur adoptiv”, i s-a reproşat că vorbind favorabil despre ţigani în poeziile sale, a fcut ca în viziunea germană populară ţiganii să se identifice cu maghiarii.

Un alt „ungur adoptiv”, Franz Liszt, e învinuit şi el că prin rapsodiile sale ungare, a promovat în străinătate ideea că ţigani şi unguri sunt una şi aceeaşi realitate. Acum, ungurii, în special cei de pe terenurile de fotbal, ne spun nouă, românilor, ţigani. Realitatea este că în timp ce ei şi-au asimilat ţiganii, iar acum prin vinele  multora dintre ei curge şi sânge ţigănesc,  la noi continuă să fie în număr mare. De altfel, poetul maghiar Mihály Babits spune: Ungurii sunt totuşi un popor amestecat şi care se amestecă în permanenţă (pag.51). Ei au depus, de-a lungul timpului, un zel nemaipomenit în a-i asimila pe nemaghiarii din Ungaria. Evreii s-au asimilat benevol, cu entuziasm, susţine Paul Lendvai.  În aceste condiţii mai poate fi vorba de „rasă profund maghiară”, pe care o clamau antisemiţii unguri dintre 1919 şi 1945? O ordonanţă maghiară, antisemită, din 1938, i-a pus pe unguri într-o mare încurcătură. Istoricul literar István Nemeskürty, a spus despre situaţia creată:   Această ordonanţă a răscolit întreaga populaţie, căreia, întărâtând-o, i-a indus starea bolnăvicioasă a încurcării datelor propriei identităţi. S-a dovedit că aproape fiecare are strămoşi austrieci, germani, slavi, români, dalmatini; cum se poate? (pag. 424). Şi după Armin Vámbérlin (1830-1912), evreu ungur, călător şi turcolog, ungurii sunt poporul cel mai amestecat din Europa (pag. 425).

Aflăm cu surprindere din carte că mai mulţi oameni de valoare unguri au fost, de fapt, evrei. Iată o listă: fizicienii Leo Szilard şi Edward Teller, filozoful Georg Lukász, (pag. 476,477). Sânge evreiesc au avut în ei şi Béla Bartók, Zoltán Kodály, Gyula Krúdy, Zsigmond Móricz, Endre Ady, Attila József (pag. 483). Cineaştii Adolph Zukor şi William Fox, George Cukor, Joe Pasternak,  Charles Vidor, Michael Korda, Alexander Korda (pag. 487). Artişti de film ca Tony Curtis  (pag.490), compozitorii Franz Lehár, Imre Kálmán (pag.500), miliardarul George Soros (pag. 509) etc. Lista este atât de mare, încât îţi vine să crezi că toţi oamenii de seamă unguri au fost evrei!

Albert Apponyi, spune despre pasiunile ungurilor: Îndată ce trei unguri vorbesc despre politică, formează un partid: unul este preşedinte, celalalt vicepreşedinte, al treilea secretar general, care consideră de datoria lui să dea  cu orice prilej o declaraţie importantă.

În final, două bancuri cu unguri (pag. 484):

1. Un ungur intră ultimul pe uşa turnantă şi totuşi iese primul din nou afară.

2. Care este deosebirea dintre un român şi un ungur?Amândoi sunt dispuşi să-şi vândă mama, dar numai ungurul o va livra punctual.

 (va urma)

Citeşte mai mult >>

UNGURII (7)

8. Nobilii unguri

De şi mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa în Ardeal, nu i-am apucat pe nobilii unguri. Le-am văzut însă palatele sau conacele şi am auzit tot felul de poveşti despre ei. Îmi formasem despre ei o imagine uşor idilică, pe care Paul Lendvai a reuşit să mi-o zdruncine. Reproduc  mai jos ceea ce am aflat nou despre ei, din cartea sa:

…la sfârşitul Evului Mediu în Ungaria fiecare al douăzecilea până la al douăzeci şi cincilea locuitor era nobil….În această pătură era cuprinsă şi acea mică nobilime necioplită şi incultă, dar înzestrată cu privilegii, ce constituia „fenomenul cel mai dăunător al evoluţiei sociale ungare din epoca modernă (pag.98).

Referitori la nobilimea maghiară, autorul  citează pe Miklós Zrinyi - strănepotul eroului maghiar de origine croată cu acelaşi nume de la 1556:  Nu există o naţiune care să se fălească atât de mult cu titlurile ei nobiliare precum o face cea ungară şi care să facă aşa de puţin, Dumnezeu mi-e martor, pentru a păstra această nobleţe şi pentru a o dovedi (pag. 144).

Nobilii unguri îşi petreceau cea mai mare parte din timp în străinătate şi cunoşteau mai bine germana sau franceza decât maghiara.  În sec. XVIII, John Paget, citat de autor, spunea: Totuşi eu bănuiesc că maghiarii au un motiv mai serios, decât simpla politeţe, de-a nu vorbi ungureşte, şi anume nu altul decât acela că ei nu cunosc această limbă (pag.186).

Istoricul Bélá Grünwald, citat de autorul cărţii, defineşte astfel situaţia de la sfârşit de secol XVIII: O ostilă regalitate străină, un cler represiv intolerant, o mare nobilime deznaţionalizată, o mică nobilime incultă şi, în cele mai multe cazuri, indiferenţă faţă de interesele naţionale, o burghezie germană restrânsă, o ţărănime săracă asuprită, o soldăţime educată în cultul împăratului, un protestantism  fără nici o afinitate cu statul, populaţii – români, ruteni, sârbi,  germani, slovaci – care sunt atrase de alte centre,  aceste elemente au determinat caracterul vieţii publice din Ungaria (pag. 193).

Au existat însă şi nobili unguri extraordinari. Unul din ei a fost Francisc II Rákóczi, conducătorul curuţilor, luptătorul pentru eliberarea de sub habsburgi, despre care autorul scrie că fost poate cel mai pur şi mai nobil din istoria maghiară (pag.159). Istoricul elveţian Iakob Burkhard scrie în cartea sa Consideraţii pe marginea istoriei universale, ceva care i se potriveşte de minune lui Francisc II Rákóczi : Istoriei îi place uneori să se condenseze într-un om pe care apoi lumea să-l urmeze …..Imponderabilul cel mai rar la indivizii făuritori de istorie universală este însă grandoarea sufletească. Ea constă în capacitatea de a renunţa la avantaje şi a prefera ceea ce este moral… (pag.159). Când rămăşiţele lui pământeşti au fost repatriate, în presă se relata: ţărani unguri şi „saşi”, români şi şvabi, sârbi şi slovaci rugându-se lângă terasamentul căii ferate, au îngenuncheat peste tot pe unde a trecut trenul special (pag. 169). Cu siguranţă,  el n-a fost singurul nobil ungur de felul acesta.

Un alt nobil deosebit, despre care Lajos Kossuth spunea, la 1840,că era cel mai mare maghiar, pe care istoricii unguri îl considerau cel mai interesant, cel mai romantic sau cel mai solitar, iar  Paul Lendvai scrie despre el că a întruchipat mişcarea de înnoire naţională, energia morală şi conştiinţa unei întregi naţiuni, a fost István Szécheny, prieten cu baronul sălăjean Miklós Wesselényi. El s-a pronunţat vehement pentru eliberarea iobagilor şi pentru anularea privilegiului nobilimii de a fi scutită de impozite… a pus la dispoziţie toate veniturile pe un an ale moşiilor lui (aproape 50.000 de hectare) pentru înfiinţarea unei academii de ştiinţe…..îi plăceau caii şi femeile. Referitor la micii nobili el nu s-a dat în lături să declare despre ei  că sunt adunături de neciopliţi şi ignoranţi (pag.203-217).

Lista nobililor unguri deosebiţi, care au rămas în istoria Ungariei, poate continua cu omul de stat Ferenc Deak şi cu Gyula Andrássi, de care a fost îndrăgostită împărăteasa Elisabeta (Sisi),

Englezoaica Julia Pardoe face următoarea descriere a Parlamentului Maghiar, la 1825: În afară de răsărit, n-am întâlnit niciodată şi nicăieri grupuri mai pitoreşti decât acelea pe care le oferă o adunare a stărilor ungureşti. Sunt aici episcopii în largile lor veşminte din mătase neagră, cu lănţişoarele şi crucile lor de aur şi cu pelerinele lor roşii-purpurii; mai vârstnicii nobili de ţară, cu tunicile lor bogat îmblănite şi cu căciulile lor de astrahan; funcţionarii de rang înalt, în blănurile lor verzi sau de un roşu aprins, tivite cu aur şi în splendidele lor cakkos; membrii mai tineri şi mai moderni ai casei domnitoare, îmbrăcaţi cu tunici garnisite bogat, cu pălăriile lor splendid brodate, multe din acestea împodobite cu o pană de bâtlan; şi din toate părţile săbii cu mânere de aur, săbii cu atârnători  roşii-purpurii, arme,  teci din oţel lustruit, din fildeş sculptat sau din alt material cu prelucrare bogată şi costisitoare (pag.207).

Nobililor unguri se pare că le plăceau ceremoniile şi le plăcea să se afişeze în public în costume de gală sau de epocă. Un astfel de prilej a fost, în 1867, încoronarea la Budapesta a lui Franz Joseph ca rege al Ungariei. Iată cum îi descrie pe nobili participanţi la paradă Ludwig von Przibran:

Ceea ce s-a perindat aici în materie de splendoare a costumelor naţionale, de bogăţie a harnaşamentelor şi şeilor, de valoare a pietrelor preţioase de la agrafe, banduliere şi fibule, de arme vechi, de săbii încrustate cu turcoaze, rubine şi perle ş.a.m.d. a corespuns mai mult ca o paradă de lux oriental decât cu descrierile despre sărăcirea  şi secătuirea ţării, cum erau ele  folosite pentru garnisirea dezbaterilor la mesaj (în Parlamentul ungar). Dar impresia generală a fost totuşi aceea de trecere în revistă a unei armate feudal aristocratice. Te credeai transpus formal în Evul Mediu la vederea acestor baroni imperiali şi seniori somptuoşi, urmaţi cu multă supuşenie de vasali înarmaţi.  Îndeosebi acel banderium (grup de călăreţi) a iazigilor şi cumanilor, care erau îmbrăcaţi parţial în cămăşi de zale, parţial în piele de urs, şi purtau ca podoabă principală capete de animale sau coarne de bivol, amintea de vremurile când Europa creştină trebuia să se apere de atacurile din răsăritul păgân. Despre această paradă, trimisul elveţian la eveniment nota: În ciuda splendorii şi realei sale grandori, întregul alai a făcut totuşi asupra spectatorilor obiectivi impresia unei maimuţăreli carnavaleşti. Această piesă de  Ev Mediu nu se mai potriveşte cu vremea noastră, iar soţia trimisul belgian a fost de părere că:  În toate acestea subzistă un rest de barbarie (pag.278).

În perioada 1867 şi 1914,  marii moşieri, printre care mulţi aristocraţi, erau atât de bogaţi încât nici măcar nu ştiau ce posedau exact  şi în ce provincie. Cei mai mulţi petreceau mai mult timp la Viena şi Paris, la curse de cai la Ascot sau la Curte la Schönbrunn, decât în Ungaria. Prinţul Eszterházy poseda 300.000 de hectare de teren, de la lacul Neusiedler până în pusta ungară. Celor din familia Eszterházy le aparţineau, la apogeul puterii lor peste 700 de sate şi 21 de castele.

Arhiducele austriac Franz Ferdinant, din cauza căruia s-a declanşat Primul Război Mondial, un „maghiarofag” cum era el considerat, spunea: aşa numitul nobil maghiar, cavaler este individul cel mai infam, cel mai antidinastic, cel mai mincinos şi cel mai nesigur, iar greutăţile pe care le avem în monarhie le avem numai din cauza maghiarilor.

(va urma)

Citeşte mai mult >>

UNGURII (6)

6. Ungurii după 1918

La 1 martie 1920, Miklós Horthy a fost desemnat regent al Ungariei. Horthy a fost viceamiral şi comandant al marinei de război austro-ungare, unul dintre cei patru adjuncţi ai lui Franz Joseph.

Amiralul vorbea mai bine nemţeşte decât ungureşte,……a fost un bun călăreţ, vânător şi jucător de bridge,….avea un mare tatuaj care-i acoperea braţul stâng şi  o parte a corpului,….nu era nici foarte cult nici foarte inteligent,   menţionează Paul Lendvai.

Horthy este învinuit că a acoperit grupurile radicale, care au instaurat în ţară „teroarea albă”, grupuri ale căror excese au întrecut de multe ori precedenta „teroare roşie”în ce priveşte grozăvia şi  numărul de victime omeneşti, afirmă Jörg K. Hoensch, citat de autor. Victimele au fost mai ales evrei, comunişti reali sau presupuşi, dar şi mulţi ţărani care îndrăzniseră să se ridice împotriva marilor latifundiari. Nu există date exacte, dar estimările tind, pentru începutul anilor ’20 la un număr total de 2000 până la 5000 de victime. În jur de 70.000 de oameni au fost internaţi, respectiv arestaţi pe timp mai scurt sau mai lung ( pag. 394).

Au urmat mai multe măsuri antisemite, printre care o lege a lui numerus clausus. Un produs bizar al mişcării de autoconservare rasială, a fost ideea „turanismului”. Această idee îndreptată împotriva Occidentului proclama unirea lumii a treia, „turanice”, cu Europa de Răsărit. Ea susţinea necesitatea unităţii popoarelor turanice (printre care turci, tătari, bulgari, uzbeci,  finlandezi şi laponi) şi-i declara pe maghiari reprezentanţii lor cei mai vestici. „Morala nordică” şi „forţa primară turanică” urmau să constituie baza unei noi Ungarii (pag.396).

La 6 noiembrie 1921, Parlamentul maghiar a hotărât detronarea Casei de Habsburg.

Ca urmare a cursului revizionist faţă de statele succesoare şi a întăririi taberei de extremă dreaptă, Ungaria a nimerit din ce în ce mai mult la remorca politică şi economică a celui de-al treilea Reich (pag.398). În 1941, când Germania a atacat Iugoslavia, Ungaria i s-a alăturat, în ciuda faptului că încheiase, în decembrie 1940, un tratat de „prietenie eternă” cu Iugoslavia (pag.418). Drept răsplată, au primit un teritoriu de 11.475 de kilometri pătraţi, rupţi din cel al Iugoslaviei,  cu 1.030.000 de locuitori, din care doar 39% erau unguri. Ca urmare, primul ministru Teleki a dimisionat. În scrisoarea pe care i-a adresat-o lui Horthy, el scria:

Alteţă,

Ne-am călcat cuvântul – din laşitate – faţă de tratatul de prietenie eternă. Naţiunea simte aceasta, iar noi am dezonorat-o. Ne-am dat de partea ticăloşilor – fiindcă nici unul dintre cuvintele despre aşa numitele atrocităţi nu este adevărat! Împotriva ungurilor, nici măcar împotriva nemţilor nu au avut loc asemenea lucruri. Devenim jefuitori de cadavre! Cea mai jalnică naţiune. Nu te-am oprit. Sunt vinovat.

3 aprilie 1941                                                                                                       Pál Teleki

Apreciez demnitatea acestui om! Horthy a rămas însă alături de Hitler şi s-a aliat militar cu el. N-a făcut-o  degeaba: ca urmare a arbitrajului din 2 noiembrie 1938 de la Viena, făcut de Ribbentrop şi Ciano,  au primit şi din Cehoslovacia un teritoriu de 11.927 de kilometri pătraţi cu 1. 600.000 de locuitori, dintre care 57% unguri. Apoi, cu ocazia zdrobirii complete a Cehoslovaciei, Horthy şi guvernul Teleki au folosit şansa oferită de Hitler şi au ocupat rapid şi în Ucraina Subcarpatică ţinutul care aparţinuse  cândva Ungariei coroanei lui Ştefan cel Sfânt. „Provincia revenită la patria mamă”  număra 12.061 de kilometrii pătraţi cu aproape 700.000 de locuitori…din care doar 10 procente erau unguri (pag.420).

După tratative bilaterale nereuşite, Ribbentrop şi Ciano au hotărât la 30 august 1940 că România trebuie să cedeze Ungariei Transilvania de nord şi Ţinutul Secuiesc, în total 43.104 kilometri pătraţi cu 2.577.000 de locuitori, din care, după date româneşti, cel puţin jumătate erau români (pag. 421). ….într-un interval de doi ani şi jumătate, Ungaria, cu sprijin german, şi-a mărit teritoriul de la 93.073 de kilometri pătraţi la 171. 753 kilometri pătraţi. Populaţia a făcut un salt de 5 milioane (din care 2 milioane de maghiari) ajungând la 14.683 de locuitori (pag. 422).

Obligată de germani, până la mijlocul lui 1942, Ungaria a trimis o întreagă armată de 207.000 de oameni pe frontul rusesc, care, prost echipată, a fost distrusă la Voronej pe Don în ianuarie 1943 (pag.429).

La 19 martie 1944, datorită neînţelegerilor dintre Hitler şi Horthy, în „problema evreiască” mai ales,  un număr de opt divizii germane au ocupat Ungaria. Nu a existat nici o  rezistenţă militară sau civilă. Nemţii au găsit destui colaboraţionişti printre unguri. Puterea a fost preluată de Ferenc Szálasi, conducătorul organizaţiei fasciste maghiare a „Crucilor cu săgeţi”, iar armata ungară ( douăsprezece divizii) a continuat să lupte alături de nemţi până la terminarea războiului. În război au murit, în total, cam 900.000 de locuitori ai Ungariei.

Autorul nu uită să menţioneze, cu ce dovezi nu ştim, despre confiscările operate de trupele sovietice şi româneşti care au cauzat  prejudicii de cinci ori mai mari decât venitul naţional pe 1938, respectiv de 40% din avuţia naţională (pag. 435). El nu a scos însă nici un cuvânt despre atrocităţile săvârşite de unguri la ocuparea Transilvaniei de Nord în 1940 şi nici despre prăzile cu care au părăsit-o în 1944, mai ales cele referitoare la tezaurul cultural şi istoric.

7. Ungurii după 1945

Nu voi insista asupra acestei perioade, deoarece după recucerirea de către trupele române şi sovietice a Transilvaniei de Nord - în  octombrie 1944 - şi reintrare Ungariei între graniţele din 1940, atât Ungaria cât şi România au devenit ţări „prietene” în cadrul lagărului socialist şi în amândouă s-au întâmplat cam aceleaşi lucruri. De menţionat  revolta populară din 1956 (curajoasa ridicare a ungurilor împotriva regimului comunist, înăbuşită în sânge de către armata sovietică) şi faptul că, după această dată, până în 1989 când amândouă i-au înlăturat pe comunişti de la putere,  ungurii au avut conducători mai inteligenţi decât românii.

(va urma)

Citeşte mai mult >>

UNGURII (5)

5. Dualismul austro-ungar

Despre pactul dualist dintre Austria şi Ungaria, intrat în vigoare la 27 mai 1867, se spune că după eşecul revoluţiei ungare de la 1848,  a fost o victorie în înfrângere. Diplomatul Alexander von Hübner spune: Ungaria cucerită cu ajutorul Rusiei a fost astfel dată în 1867 în mâinile revoluţionarilor învinşi la 1849.

Pactul dualist a satisfăcut cererile de drept statal ale maghiarilor (???), în primul rând unitatea politică şi integritatea domeniului statal istoric al „ţărilor Sfintei Coroane ungare” împreună cu Transilvania, Slovacia de azi, Ucraina Subcarpatică, Baćka şi Banatul, precum şi cu regatul Croaţiei şi Sloveniei, inclusiv zonele grănicereşti. Trebuie menţionat că Transilvania a fost pentru prima oară alipită Ungariei. Înainte de 1867 ea a fost, pe rând, voivodat autonom sub suzeranitate maghiară, principat   autonom sub suzeranitate turcească sau principat autonom sub suzeranitate austriacă. În ceea ce priveşte „dreptul statal al maghiarilor”, la care se referă Paul Lendvai, el este tot una cu dreptul pe care l-ar avea turcii să reclame statele şi teritoriile care au aparţinut de Imperiul Otoman.

Faptul că slavii din interiorul monarhiei, care formau 47 la sută din populaţia totală şi românii (cu 6,4 la sută) au respins cu totul împărţirea  puterii între  germani (24 la sută) şi maghiari (20 la sută), n-a contat (pag. 294). Prin urmare, germanii şi ungurii împreună nu făceau cât slavii băgaţi cu forţa în imperiu (pag. 297).

În aşa zisul teritoriu al  Sfintei Coroane ungare, ponderea populaţiilor de diferite etnii era următoarea: 40% unguri, 14% slavi sudici (croaţi şi sârbi), 14% români, 9,8% germani, 9,4% slovaci şi 2,3% ruteni. Se vede că nici în acest teritoriu, „stăpânii” nu erau majoritari. În Parlamentul ungar, dintre 413 deputaţi numai opt reprezentau naţionalităţile! (pag. 303).

Excluderea aproape totală a reprezentării legale a intereselor românilor, sârbilor şi slovacilor, ca şi drepturile croaţilor, foarte limitate şi exclusiv la drepturi de autonomie, au canalizat opoziţia naţională încă de timpuriu pe un făgaş antimonarhic, subversiv, iredentist, au transformat-o deci într-o forţă care a urmărit nu reforma naţională, ci destrămarea monarhiei austro-ungare (pag.303).

Legea naţionalităţilor (din  1968) recurgând la conceptul feudal – supranaţional - de „natio Hungarica”, stabilea că şi potrivit principiilor fundamentale ale constituţiei toţi cetăţenii Ungariei formează din punct de vedere politic o naţiune, naţiunea ungară unitară indivizibilă, căreia îi este membru cu drepturi egale fiecare cetăţean al patriei,  indiferent de naţionalitate,….guvernele următoare, mai ales începând din 1875, au folosit legea respectivă ca pe un instrument al maghiarizării lui… (pag. 305).  Chiar oamenii de stat maghiari liberali considerau însă că nişte drepturi sau o autonomie teritorial administrativă  pentru naţionalităţi erau incompatibile cu „ideea de stat naţional  ungar” şi cu integritatea istorică a regatului (pag.306). Azi, maghiarii din România contestă cu vehemenţă caracterul de stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al României, consfinţit prin constituţia sa, în ciuda faptului că românii sunt  majoritari pe teritoriul lor  (89,5%), şi reclamă autonomia Ţinutului Secuiesc. Cum poate fi definită o asemenea inconsecvenţă?

Ungurii n-au fost niciodată complet mulţumiţi de statutul ţării lor în Imperiul Austro-Ungar. Considerau Ungaria ca un fel de „colonie cu statut special”

 Nobilii dominau viaţa politică. Ei erau foarte numeroşi: un nobil la 16 sau chiar la 8 locuitori. În perioada dualismului, Franz Joseph a înnobilat în jur de 2000 de familii maghiare.

Aşa cum se ştie, Primul Război Mondial a dus la destrămarea imperiului Austro-Ungar. Astăzi cei mai mulţi istorici unguri îmbrăţişează ideea că înseşi cauzele destrămării se aflau în dinamica naţionalismului modern. Totodată, forma dizolvării monarhiei, precum şi a Ungariei istorice şi contururile noii ordini nu au fost nicidecum premeditate, ele au depins însă de deznodământul războiului, de interesele strategice ale marilor puteri şi de raporturile interne din ţara cuprinsă de febra revoluţionară (pag.370).

 În timpul războiului, a murit, acasă, în pat, împăratul Franz Ioseph. La sfârşitul războiului a izbucnit revoluţia burgheză. Primul ministru ungar, contele István Tisza, a fost asasinat.

Încă înainte de schimbarea de putere la Budapesta (toamna lui 1918, n.n.) românii şi cehii, croaţii, slovenii şi ucrainenii  şi-au anunţat ieşirea din dubla monarhie  (pag. 375)

După război, contele Mihály Károlyi, ales preşedinte al republicii recent proclamate, declara: „Războiul l-am pierdut; acum este important să nu pierdem pacea”. Au pierdut-o  fiindcă la puţin timp comuniştii lui Bela  Kun au instalat „Republica Sfaturilor”, apoi a urmat conferinţa de Pace de la Paris (Trianon), ale cărei hotărâri i-au nemulţumit profund pe maghiari

Republica Sfaturilor, dictatura comunistă, n-a durat decât 133 de zile şi a fost, în realitate, un dublu cadou făcut atât noilor state vecine vorace ( sublinierea îmi aparţine, am făcut-o ca să atrag atenţia asupra absurdului acestei afirmaţii; erau numite vorace ţările care se reîntregeau!)

După cum se ştie, România a fost acea care a înfrânt trupele lui Bela Kun ajungând în 1919 până la Budapesta  şi  punând capăt „terorii roşii” pe care acesta o instaurase în Ungaria. Iată ce a reţinut Paul Lendvai  din acest eveniment: În august şi noiembrie 1919, trupele româneşti de ocupaţie au putut să jefuiască la Budapesta practic nestingherite. Au strâns, de pildă, 4000 de aparate telefonice – chiar şi din locuinţe particulare. Valoarea bunurilor cărate de aici de soldăţimea română, mai ales locomotive, vagoane, maşini şi animale de tracţiune, s-a ridicat la aproximativ trei miliarde de coroane de aur, de douăsprezece +’ori împrumutul cu care Ungaria a fost redresată financiar patru ani mai târziu (pag. 387). Despre prada cu care ungurii s-au retras din Transilvania nu spune nimic.

Ungurii au considerat, şi unii mai consideră încă, că la Trianon s-a consumat cea mai mare tragedie din istoria lor. În acea zi fatală, 4 iunie 1920, în întreaga ţară au sunat clopotele, pe clădiri au fost arborate steaguri negre, circulaţia s-a oprit, ziarele au apărut cu un chenar negru, iar în biserici s-au ţinut slujbe funerare……”Regatului Ungariei”, de-acu de sine stătător, nu i-au rămas decât 93.000 din cei 282.000 de  kilometrii pătraţi….. România, al cărui guvern întorsese în 1918 armele la fel de oportunist ca în 1944,  a primit un ţinut de 102.000 de kilometri pătraţi cu 5,24 milioane de locuitori, adică întreaga Transilvanie cu Ţinutul Secuiesc, Banatul de răsărit, cea mai mare parte a comitatelor Körös şi Tisa, precum şi partea de sud a Maramureşului (pag.384).

Trianon a fost un şoc din care ungurii – indiferent de poziţia politică dintr-un moment sau altul – nu şi-au revenit în fond nici astăzi În grădiniţe şi şcoli, la liturghii şi în presă a fost ţinută trează ideea redobândirii ţinuturilor pierdute în favoarea vecinilor dispreţuiţi (sublinierea îmi aparţine). Lozincile repetate zi de zi „Nu, nu, niciodată!”şi „Ungaria ciuntită-i blestem, Ungaria Mare o vrem”marcau chiar şi la douăzeci de ani după Trianon viaţa continuă din şcoli. Ora de clasă începea şi se termina cu crezul unguresc prin care în conştiinţa elevilor se imprima ca „adevăr etern de la Dumnezeu” ideea reînvierii vechii Ungarii:

Cred într-un Dumnezeu,

Cred într-o patrie,

Cred în dreptatea divină veşnică.

Cred în reînvierea Ungariei!

                                      Amin (pag. 387)

Pe lângă acutul sentiment de nedreptate care li s-a făcut, ungurii se simţeau şi abandonaţi de restul lumii. Paul Lendvai se întreabă:

Care a fost motivul pentru care, într-un moment crucial al istoriei sale, Ungaria n-a mai găsit sprijin nici la învingători, nici la opinia publică a Occidentului? A fost de vină vechea pătură conducătoare alcătuită din magnaţi, gentry (aristocraţia mijlocie n.n.), clerul înalt şi marea burghezie aflată în curs de afirmare către sfârşitul secolului al XIX-lea şi care printr-o politică şovinistă a distrus mai întâi raportul de încredere cu nemaghiarii şi apoi înaltul prestigiu în faţa lumii dobândit de Ungaria după lupta pentru libertate din 1848/1849? Sau ungurilor li s-a luat în nume de rău faptul că i-au urmat orbeşte în război pe generalii şi  diplomaţii austrieci şi germani? Primea deci Ungaria răsplata pentru politica total greşită pe care o dusese în ultimii cincizeci de ani în domeniul naţionalităţilor şi al relaţiilor externe?(pag.388)

          În opinia mea, răspunsul este "da", la toate aceste întrebări.

(va urma)

Citeşte mai mult >>

UNGURII (4)

 4. Limba maghiară şi maghiarizarea

Prima limbă oficială a Regatului Maghiar a fost, până la 1698, latina, a urmat apoi germana şi abia din 1843 maghiara. Ungurii au trebuit să se lupte între ei, dar mai ales cu habsburgii ca să-şi impună limba. Cu toate astea, ei n-au ezitat, ca la rândul lor, să încerce s-o impună cu forţa celorlalte naţionalităţi din regat. În  1842, István Szécheny atrăgea atenţia că  cine schimbă limba nu schimbă şi sufletul şi că niciodată nu trebuie să-i faci altuia ceva ce nu ne-ar plăcea să ni se facă nouă.

Evoluţia Ungariei în sensul unei „autocraţii generale a limbii de învăţământ şi de stat maghiare” a fost impulsionată deja în 1790/91, spune Lajos Gogolák (pag.310).

Legile şcolare din 1879, 1883, 1891 au consfinţit obligativitatea predării limbii maghiare în grădiniţe, în şcoli primare şi gimnaziale (pag.311).

Regulile pentru maghiarizare şi sancţiunile cele mai severe pentru învăţătorii incapabili sau recalcitranţi le-a impus contele Albert Apponyi, ministru al învăţământului din 1906 până în 1910……..Într-o lucrare despre Ungaria de Sus, Béla Grünwald, istoric şi susţinător al celei mai dure asimilări forţate, dă o imagine ilustrativă privind maghiarizarea: la un capăt al unei maşini de tocat carne sunt băgaţi fii de ţărani aparţinând naţionalităţilor, în timp ce la celalalt capăt ies domni maghiari înstrăinaţi de grupul lor etnic şi cizelaţi. El mai susţinea că este „destinul maghiarimii” să-i „asimileze, să-i absoarbă în masa unui popor superior (pag.311).

În ciuda „şovinismului lingvistic maghiar”(Móritz Csáky), a interdicţiilor şi proceselor de presă iniţiate de autorităţi, în pofida unor abuzuri sângeroase izolate (în comuna slovacă Cernova, la încercarea lui Andrei Hlinka, preot naţionalist şi conducător al slovacilor, de a sfinţi o biserică sătească, 15 oameni şi-au pierdut viaţa ca urmare a intervenţiei jandarmeriei) trebuie să spunem două lucruri de bine despre unguri: maghiarizarea sau asuprirea naţionalităţilor n-a fost niciodată condiţionată „etnico-rasial”, ci cultural. Atributul ideii maghiare a fost numai şi numai limba. (pag.313). Din păcate , ceea ce susţine aici Pal Lendvay că atributul ideii maghiare a fost numai şi numai limba, vine în contradicţie cu ce am citat înainte din Béla Grünwald şi cu realitatea.

Numai un singur deputat, Lajos Mocsáry,  a căutat cu admirabilă consecvenţă să pună în gardă faţă de urmările maghiarizării;  numai el a cerut insistent, în clarvăzătoarele luări de poziţie, egalitate, toleranţă şi transpunerea în viaţă a legii naţionalităţilor. Acest nobil maghiar, incoruptibil şi neînfricat ca om şi ca politician, a fost exclus din propriul său partid şi alungat din viaţa politică (pag 315-316).

Însă apologeţii, ba chiar inventatorii de ciudate „epoci de înflorire” a unui naţionalism romantic au găsit imitatori. Modul lor de a gândi, configurat pe aceeaşi tradiţie istorico-eroică a Ungariei Mari, se face simţit până în actualitate  (pag.316). Din păcate,  acest lucru este fie foarte vizibil, fie bine disimulat  la mulţi dintre politicienii unguri din Ungaria şi România de azi.

(va urma)

Citeşte mai mult >>

UNGURII (3)

3. Inegalitate socială, revolte, revoluţii, revoluţionari

Inegalitatea socială şi nedreptăţile sociale şi etnice şi religioase  din Ungaria şi Transilvania Evului Mediu au fost dintre cele mai mari. Mai ales după răscoala condusă de Gheorghe Doja (1514), când Dieta maghiară a votat „Codul tripartit” sau Tripartitum, cum este cunoscut el, care şi-a păstrat valabilitatea până în 1848, nedreptăţile sociale au atins apogeul. Nobilimea i-a condamnat la „iobăgie perpetuă” pe toţi ţăranii pentru „necredinţa” lor. Li s-a contestat orice proprietate: din acel moment, nici o lege şi nici un tribunal nu-i mai apăra pe iobagi în faţa nobilimii (pag.96-97).

Răscoala a fost înăbuşită cu sălbăticie, în stilul năvălitorilor asiatici (unguri, tătari, turci etc):  Doja a fost legat de un tron de fier înroşit în foc, iar pe cap i s-a pus o coroană înroşită în foc. Ceilalţi conducători, care timp de două săptămâni nu primiseră nici un fel de hrană, au fost forţaţi să smulgă carne din trupul lui Doja încă viu şi s-o mănânce (pag. 96).

În secolul XVII, în ciuda faptului că reprezentau în Transilvania propriu zisă elementul etnic majoritar, românii erau crunt discriminaţi. Credinţa  ortodoxă a românilor trecea drept religie „tolerată”, pentru că românii nu formau o naţiune reprezentată în Dietă (aşa cum, începând din 1437, era cazul nobililor unguri, al secuilor şi al saşilor), adică ortodoxia putea fi într-adevăr practicată liber, dar adepţilor ei li se refuza egalitatea de drepturi politice (pag.120).

Dovadă a „simpatiei” sale pentru români, o serie de evenimente legate de cei din Transilvania sunt ori minimalizate ori trecute cu vederea de către Paul Lendvai, în cartea pe care o analizăm. Despre momentul Mihai Viteazul catadicseşte să spună doar atât: Transilvania a fost lăsată de Sigismund mai întâi pe seama domniei îngrozitoare generalului Giorgio Basta, comandantul imperial apoi nu mai puţin groaznicei intervenţii a lui Mihai Viteazul, voivodul Ţării Româneşti, şi în sfârşit şi pe seama turcilor setoşi de răzbunare (pag.121) De ce o fi fost atât de groaznică intervenţia lui Mihai Viteazul? Nu ni se dau amănunte. Despre răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan şi despre cea condusă de Avram Iancu (1848), scriitorul nici barem nu pomeneşte!

Ungurii susţin că epoca cea mai glorioasă din istoria lor a fost  Revoluţia de la 1848, lupta pentru independenţă dusă de maghiari împotriva Casei de Habsburg, ca şi împotriva croaţilor, românilor şi sârbilor aliaţi cu austriecii şi, în final, împotriva Rusiei chemate în ajutor (pag.218).

Conducătorul Revoluţiei a fost Lajos Kossuth. Nici un politician ungur nu a fost vreodată în aşa măsură obiect al glorificării din partea tuturor straturilor poporului şi totodată ţintă a demonetizării din partea politicienilor popoarelor vecine, cum a fost omul a cărui viaţă lungă (1802-1894) se confundă cu victoriile şi înfrângerile poporului său, spune Paul Lendvai (pag. 219). …unii istorici şi foşti tovarăşi de drum au scris mult despre: gelozia şi vanitatea sa, despre firea sa rece şi egoismul său, despre incapacitatea sa de a se transpune în situaţia celuilalt şi de a manifesta o minimă înţelegere pentru doleanţele naţionalităţilor (pag.243). István Szécheny spunea despre el: că este o otravă morală (pag.235), iar politicianul liberal Pál Nyáry că a fost „un comediant blestemat”. Scriitorul englez Edward Crankshaw spune că el este un slovac de la ţară, iar mama lui nu ştia ungureşte. Cert este că numele de Kossuth provine de la un cuvânt slovac care înseamnă ţap, afirmă autorul cărţii. Kossuth susţine despre el: M-am născut ca ungur şi am fost educat ca ungur (pag.220). Eu consider că nu este important ce a fost el cu adevărat ci ce a simţit şi ce a făcut el pentru unguri.  Privit prin această prismă, a fost, fără doar şi poate, ungur. Acelaşi lucru se poate spune despre mulţi unguri vestiţi, pe care Paul Lendvai se bucură să-i descopere că au fost evrei, au în ei sânge evreiesc sau au alte origini.  Este şi cazul lui Iancu de Hunedoara şi a fiului său Matei, amândoi unguri prin ceea ce simţeau şi au făcut pentru Ungaria.

Obiectivele revoluţiei de la 1848 au fost, după ziarul Pesti Hirlap - al cărui redactor şef era chiar Kossuth - obligativitatea nobililor la plata impozitelor, desfiinţarea iobăgiei, reforme umanitare, unirea cu Transilvania şi introducerea maghiarei ca limbă oficială în întreaga ţară. Faptul că atunci populaţia Transilvaniei consta majoritar din români nu era relevant pentru Kossuth, cum nu era aproape nici pentru un reformator cu idei radicale sau conservatoare (pag. 222). Chestiunile de viaţă şi de moarte ale revoluţiei maghiare erau relaţiile tensionate cu Austria, cu Croaţia şi cu cele mai importante grupuri etnice străine, precum cele ale românilor, sârbilor şi croaţilor (pag. 236). Grupurile etnice au cerut în primăvara lui 1848 autonomie şi auto-administraţie, unele în interiorul Ungariei, altele, precum croaţii, chiar în cadrul Casei de Habsburg (pag. 237). Bineînţeles că nu li s-au acordat. În zilele noastre este rândul ungurilor din ţările vecine cu Ungaria să ceară acelaşi lucru (vezi secuii din România) şi se miră că sunt trataţi cu aceeaşi lipsă de înţelegere.

 În primăvara lui 1949, revoluţionarii maghiari au repurtat victorii strălucite în lupta cu austrieci, au nimicit rezistenţa naţionalităţilor conlocuitoare, au reuşit să elibereze majoritatea teritoriului  ţării şi şi-au declarat chiar independenţa faţă de austrieci, Kosuth fiind ales guvernator preşedinte. Au intervenit însă ruşii şi revoluţia maghiară a fost înfrântă. Paul Lendvai remarcă: Ca de atâtea ori în perioade mai îndepărtate şi mai apropiate ale istoriei maghiare (din 1241 până în 1956) nici o putere europeană nu a mişcat nici măcar un deget în interesul maghiarilor (pag. 249). De ce oare? După înfrângerea revoluţiei, treisprezece generali ai armatei revoluţionare ungare au fost executaţi – nouă prin ştreang, patru prin împuşcare – la şanţul de fortificaţie al Aradului.  Ei au fost: un german de provenienţă ne austriacă, un german austriac, doi germani unguri, un croat, un sârb bănăţean şi doi maghiari de origine armeană şi cinci maghiari. Nu toţi cei cinci maghiari „puri” puteau să vorbească sau să înţeleagă ungureşte (pag. 251). Kossuth a murit în exil.

Printre eroii revoluţiei maghiare de la 1848 se numără şi Sándor Petöfi (1823-1849), poetul naţional maghiar. El provenea dintr-o familie iniţial sârbească şi, începând cu străbunicul, deja slovacă. Părinţii lui, un măcelar şi o servitoare, încă mai vorbeau cu accent limba maghiară.  Tânărul poet şi actor s-a numit iniţial Petrovics, el folosindu-se de numele Petöfi abia după 1842 (pag.232). La fel ca şi Eminescu al nostru, care s-a născut Eminovici. Încă odată, nu contează ce te-ai născut ci contează ceea ce crezi sincer şi ceea ce dovedeşti prin faptele tale că eşti. Petöfi a căzut, la 13 iulie 1849, în bătălia de la Sighişoara în lupta contra ruşilor.

Inegalitatea socială a continuat să existe şi în regimul dualist. La 1899, episcopul catolic Ottoká Prohászka declara: Domnul (stăpânul n.n.) nu-l vede pe ţăran ca pe un om întreg, ci, după vechea concepţie feudală, ca jumătate de vită cornută. Iar Paul Lendavai adaugă: O treime dintre ţărani erau, în realitate, semiproletari cu o proprietate minusculă, cu mai puţin de trei hectare….În 1910, ieşeau la numărătoare trei milioane de ţărani săraci, iar dacă se luau în calcul semiproletarii, se ajungea chiar la patru milioane (pag.337). La începutul secolului al XX-lea 15 la sută dintre maghiari trăiau în gospodării izolate şi în pustele marilor moşii, 30 până la 35 la sută în oraşe sau oraşe de câmpie, 50 până la 55 la sută însă în sate…..Budapesta nu era numai oraşul celor 600 de cafenele, al celor 40 de bordeluri şi al celor mai multe mori din lume, ci şi cel al cartierelor mizere pentru mână de lucru auxiliară sezonieră, lucrători zileri fără şcoală, de cele mai multe oro slovaci şi germani. La sfârşitul secolului, un sfert din populaţie locuia în condiţii atât de mizerabile, încât ajunsese la raportul de şase persoane pe cameră (pag. 338)

 

                                                                 (va urma)

                                                                







Citeşte mai mult >>

UNGURII (2)

2. Originea românilor
Vorbind despre Marea Năvălire Tătară de la 1241, Paul Lendvai menţionează: Populaţia slavă din Ungaria de Sus precum şi secuii şi românii din zona Transilvaniei au scăpat în mare măsură neatinşi (pag.58).

M-a surprins această afirmaţie! Ori i-a scăpat, ori a ţinut să-l contrazică în felul acesta pe Roesler şi pe toţi istoricii străini - în marea lor majoritate maghiari - care susţin că românii s-au format la sud de Dunăre şi de acolo au ajuns în Transilvania, după 1241. E de la sine înţeles că acei români existau acolo „din totdeauna” şi nu au venit în Transilvania abia după Marea Năvălire Tătară,  „furişându-se” peste graniţă, cum susţin aceştia. În sprijinul faptului că la năvălirea ungurilor în Transilvania acolo existau români, în afară de mărturiile lui Anonimus şi Simon Kézai, pe care aceşti istorici refuză să le ia în considerare, există şi acelea ale cronicarului rus Nestor (1100).

În continuare autorul insistă pe ideea că de-a lungul anilor numărul românilor din Transilvania a crescut şi pe seama colonizărilor sau a trecerii frauduloase a graniţelor. El susţine că după  năvălirea tătarilor, în Transilvania au venit germani şi români, dar şi mulţi unguri (pag.66). Or fi venit, aşa cum este de presupus că şi mulţi unguri şi-au părăsit în acea perioadă ţara. Scriitorul nu vine însă cu nici o dovadă în sprijinul acestei afirmaţii.

 Insistând pe ideea că românii din Transilvania au venit din afară, Paul Lendvai afirmă că  Regele (Matei Corvin n.n.) a dat cea mai mare atenţie înviorării procesului de colonizare. Au fost aduşi în ţară slovaci, cehi, ruteni, polonezi, români şi, nu în ultimul rând, mineri germani (pag.72).

Scriitorul mai afirmă că în timpul celor170 de ani (1526-1698) în care cea mai mare parte a Ungariei a fost sub stăpânire turcească ( cea mai mare catastrofă din istoria ungară- pag. 109),  s-a înregistrat o scădere a ponderii ungurilor în totalul populaţiei din regat şi pe seama masivului aflux de români din Ţara Românească (pag.111). Mai susţine că: În acest timp, pătrund aici sau sunt colonizaţi români şi sârbi, care trăiesc adesea în colibe de lemn primitive, pe jumătate îngropate în pământ, care în caz de transformare în păşuni a terenului arabil sau de pericol de incidenţă la graniţă le părăseau imediat (pag.112). Nici de data aceasta scriitorul nu vine  cu dovezi în sprijinul afirmaţiilor sale! Noi credem că pentru „colonizarea” românilor ar trebui să existe documente, aşa cum ele există pentru colonizarea germanilor.

Paul Lendvai vorbeşte şi despre aşa zisă „colonizare tăcută” de la sfârşitul secolului XVIII: În nord, veneau în ţară slovaci şi ruteni, în est şi sud est români, care în Transilvania formau deja majoritatea absolută. În sud croaţi şi sârbi. După catastrofele de la sfârşitul Evului Mediu şi în urma stăpânirii turceşti, ponderea maghiarilor nu se ridica decât la 35 până la 39 la sută.

Mă întreb ce-i putea determina pe români să vină în Transilvania, unde exploatarea ţăranilor de către nobilime era cruntă, dovadă a răscoalei  din acea perioadă (1784).  condusă de Horea, Cloşca şi Crişan? Mă mai întreb cum puteau să treacă graniţa mii de familii de români, cu copii mici cu căţei şi purcei, fără să fie împiedicaţi s-o facă? Să nu uităm că la graniţa de est a Principatului erau secuii, grăniceri de la venirea lor acolo, iar de-a lungul celorlalte graniţe au fost colonizaţi germani şi cu sarcina de a le păzi. Există însă dovezi că exact în acea perioadă, o mulţime de români proveniţi din Transilvania s-au stabilit în Ţara Românească. Dovezile constau în numeroasele sate de pe versantul sudic al Carpaţilor Meridionali, populate cu „ungureni”, care şi-au păstrat până în zilele noastre portul şi obiceiurile cu care au venit acolo. Pe de altă parte, ceangăii din Moldova sunt dovada trecerii secuilor  dincolo de graniţă, din motive religioase, din cauza temerii tinerilor  de încorporarea forţată în armată şi  din cauza foametei din Ungaria şi Transilvania din acea perioadă (Iosif Cambioli, scrisoare trimisă Congregaţiei De Propaganda  Fide, în 1763).

 

(va urma)



Citeşte mai mult >>

UNGURII (1)

 

1.Demitizări
Am cumpărat cartea lui Paul Lendvai, apărută în traducere românească la Editura Humanitas, în 2013, ne ştiind cine-i autorul, curios să aflu cât mai multe despre poporul de care vrând nevrând am fost legaţi noi românii, mai ales cei ardeleni. Am aflat, după aceea, că autorul cărţii este un evreu maghiar, ziarist şi scriitor şi că trăieşte, după 1956, în Austria. Este acuzat că a fost un colaborator al Partidului Comunist Maghiar.

 Pe coperta a patra a cărţii scrie  că el  abordează „cu exemplară obiectivitate istoria Ungariei”. Nu trebuie să fii istoric, tobă de istorie maghiară, ca să-ţi dai seama că nu face asta. De fapt nici nu cred că un istoric poate fi sută la sută obiectiv. El  poate să fie cel mult sincer şi  cinstit, adică să creadă în tot ce susţine şi să nu mintă nici  chiar prin omisiune.

Am avut prilejul să citesc şi  compendiul „Istoria Ungariei”, scris de András Gherghely şi tradus în româneşte. Eram deci oarecum edificat despre felul cum îşi văd istoria lor ungurii.  Paul Lendvay nu o vede esenţialmente altfel, el vine însă cu mult mai multe amănunte şi unele recunoaşteri şi dezvăluiri care m-au surprins. Citindu-le, mi-am zis că probabil este la modă ca istoricii de pretutindeni să înceapă să demoleze o serie de mituri legate de istoria şi personalităţile istorice ale neamului lor, la fel cum o face şi Lucian Boia în ce ne priveşte pe noi românii. Voi încerca să  redau şi să  comentez  unele dintre ele. Mă întreb cum au reacţionat la aceste dezvăluiri ungurii? Faptul că autorul lui i-a fost conferită în anul apariţiei cărţii (2003) cea mai înaltă distincţie a statului maghiar, Crucea Comandorului cu Stea, Ordinul de Merit al Republicii Ungare, denotă că i-a fost apreciată cartea.

Afirmaţia din carte care m-a surprins cel mai mult a fost următoarea: În orice caz, se poate spune fără exagerare că puţine sunt naţiunile (poate cu excepţia sârbilor)cărora să li se potrivească mai mult decât ungurilor cuvintele lui Ernest Renan:”Nici o naţiune fără falsificarea propriei sale istorii” (pag. 70).

Falsificarea istoriei lor începe  cu începutul: „descălecatul” ungurilor în Câmpia Panoniei şi, mai târziu, cucerirea de către ei a Transilvaniei. Sursele documentare ale istoricilor unguri privind această perioadă sunt legendele şi cronicile lui Anonymus şi Simon Kézai. Din ele, ei iau doar ceea ce le convine. Nu le convine existenţa pe acele teritorii, în acele timpuri, a unei populaţii româneşti, menţionată de Anonymus, ei o neagă, iar, din păcate, Paul Lendvay o trece pur şi simplu cu vederea. Romancierul Jókai Mór, pe care autorul îl citează, susţine o chestiune de bun simţ:  legenda şi istoria se întreţes  în aşa fel, încât trebuie ori să le acceptăm în întregime, aşa cum face opinia publică, ori să le respingem în totalitate (pag.31).

S-a încercat ( şi se mai încearcă încă) să se susţină identitatea veche dintre secui, huni şi maghiari. Autorul cărţii este categoric: secuii nu sunt rude cu hunii, originea şi evoluţia lor rămânând până în ziua de azi mai degrabă o problemă deschisă (pag.31). Lendvai neagă şi orice legătură între huni şi maghiari (pag.68).

Referitor la  regele Ştefan I, creştinătorul ungurilor, sanctificat la 1083, autorul se întreabă: A fost el oare bun şi „cel mai evlavios”, cum l-au caracterizat cronicarii germani de la Curtea lui, sau mai degrabă necruţător şi barbar? S-a mulţumit el doar cu uciderea lui Koppany, cosângeanul lui, sau i-a mai şi tăiat cadavrul în patru? Se povesteşte că din ordinul lui Ştefan, trei părţi din trupul căpeteniei au fost pironite una la porţile oraşului episcopal Vezprém din apropiere, a doua la Györ, iar a treia la Székesfehérvár, în timp ce a patra a fost trimisă, ca avertisment, trufaşului său unchi Gyula la GyulaFehérvár (Alba Iulia din Transilvania) (pag.38). Dacă asta nu este suficient ca să aflăm cât de evlavios a fost Ştefan I, am mai putea adăuga:  Ştefan l-a pedepsit crunt (pe Vászoly, vărul său n.n.) : a pus să fie orbit, să i se toarne plumb topit în urechi şi să i se surghiunească cei trei fii în Polonia, respectiv la Kiev (pag.45). Credem că Ştefan I al ungurilor a fost tot atât de sfânt ca şi Ştefan cel Mare al românilor, despre care Grigore Ureche spunea: Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fară giude că era iute la mânie şi pedepsea fără judeţ şi despre care mai ştim că şi-a presărat ţara cu biserici şi cu copii din flori.

Despre „coroana lui Ştefan”, autorul cărţii afirmă: Se poate însă constata chiar acum că Ştefan n-a putut  niciodată să poarte coroana venerată de secole şi expuse în zilele noastre la Muzeul Naţional din Budapesta,, deoarece partea ei inferioară, aşa zisă parte „grecească”, a fost confecţionată abia în 1074, deci aproape la patru decenii după moartea lui, iar partea superioară, „latinească”, probabil abia în secolul al XIII-lea. Unii istorici unguri perseverează în a trece sub tăcere faptul că Henric III, după tulburările din Ungaria şi după  victoria lui asupra răsculaţilor (1044, în apropiere de Györ), a luat ca pradă coroana şi a trimis-o la Roma (pag.40).

Din dinastia Arpád, din care făcea parte şi Ştefan I, au mai fost sanctificate alte şapte persoane, printre care şi Ladislau cel Sfânt, înmormântat la Oradea şi pe mormântul căruia se depuneau jurăminte de cei judecaţi de Capitlul Episcopiei Romano Catolice de acolo. El a săvârşit fapta oribilă de al orbi pe fratele său şi pe Béla, fiul cel mic al acestuia, pentru a-i asigura propriului său fiu succesiunea (pag.49. Din fericire, Vlad Ţepeş al nostru, a cărui cruzime este cunoscută, n-a fost declarat şi el sfânt, deşi a ctitorit şi el biserici, este adevărat, nu atât de multe ca Ştefan cel Mare.

O sfântă din aceeaşi dinastie a fost şi Elisabeta, căsătorită cu Ludovic al IV-lea de Turingia, călugărită după moartea soţului ei şi decedată şi ea la vârsta de 24 de ani. Ea s-a remarcat prin activități caritabile în favoarea bolnavilor și săracilor. Am văzut, înainte de Paşti, anul acesta, la Opera Naţională din Bucureşti, opera Tannhäuser de Richard Wagner, în care se împletesc două legende: una despre cavalerul Tannhäuser, alta despre Sfânta Elisabeta de Ungaria.

 Dinastia arpadiană se stinge în 1301. Referitor la perioada care a urmat, Paul Ledvai declară: În cei 225 de ani până la catastrofa de la Mohács, n-a existat decât un singur rege de baştină din Ungaria: Mátyás (Matei) Hunyadi, numit Corvinul. Şi chiar şi acest – după legendă – foarte popular ungur era, pe linie paternă, român (pag.71). Când este vorba însă de tatăl regelui, Iancu de Hunedoara, autorul declară, fără a mai face referire la legendă: Se înscrie , desigur, printre multele contradicţii uimitoare din  istoria acestei ţări faptul că în  momentele cruciale s-au ivit strategi, oameni de stat sau poeţi al căror „arbore genealogic” şi devenire nu se pretează nicicum la teorii naţionaliste şi cu atât mai puţin la unele rasiste. Astfel Hunyadi se trage şi el dintr-o familie românească (după unele izvoare şi slavă) emigrată din ţara Românească în Transilvania. Numele unguresc vine de la Vajdahunyad (astăzi Hunedoara, în România) din Transilvania. Această cetate împăratul Sigismund i-o face cadou tatălui lui Iancu, Voicu, un român din mica nobilime (pag.84).  Această realitate continuă să fie negată de către unii istorici, scriitori şi oameni politici unguri, în loc ca ea să fie considerată ca o punte de legătură între unguri şi români, obligaţi de istorie şi geografie să trăiască unii lângă alţii sau amestecaţi unii cu alţii.

(va urma)

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (33)

Învierea Domnului – stimul pentru propria noastră  înviere

           

            În fiecare an așteptăm cu oarecare emoţie cea mai mare sărbătoare a creștinătătii, acest ”praznic al praznicelor” și această ”sărbătoare a sărbătorilor”. Nu știu însă câtă valoare afectivă, cât înțeles cu adevărat creştin mai are aceasta sărbătoare pentru omul de azi, care este din ce in ce mai neatent cu adevăratele valori, alunecând spre o superficialitate a lucrurilor și aruncând în derizoriu valori cu adevărat esenţiale. Nu știu ce mai înseamnă pentru noi Învierea Domnului, un stimul spre propria noastră înviere sau un prilej de petrecere in jurul unei mese copioase. 

            Învierea Domnului nu a fost un scop în sine, o performanță personală ca aceea a unui atlet care vrea să-și dovedească sieși și altora că a fost în stare să învingă un obstacol. Învierea Domnului e mai mult decât un eveniment: e o lucrare. Drumul Său a fost acela de a se pogorî la iad și de a-i dezlega din legăturile morții pe cei ce-L așteptau acolo, începând cu Adam și Eva și terminând cu Ioan Botezătorul. Hristos nu a murit spre a învia doar personal, ci pentru ca prin învierea Lui să-i elibereze pe oameni din robia morții. Dacă pentru noi oamenii S-a pogorât din cer și S-a întrupat, dacă pentru noi a suferit, dacă pentru noi S-a răstignit și a gustat moartea, El tot pentru noi oamenii a și înviat; și nu numai pentru cei dinainte ci și pentru toți cei după El, care mor în numele Său și care tot întru El vor și învia. Astfel prin învierea Sa, Domnul S-a făcut începătură, model și arhetip al propriei noastre învieri.

            Există un moment special înainte de Patimi și Înviere, un moment care clarifică și dă note lămuritoare despre aspectul dinamic al propriei noastre învieri. Este vorba de Cina cea de Taină, care se descoperă ca un moment al sărbătoririi Paștilor de dinainte de Paști, adică al Paștilor celor noi, a Paștilor lui Dumnezeu prefigurate până atunci de Paștele evreiesc. Paștele iudaic, sărbătoare ținută anual la Ierusalim și care rememora trecerea miraculoasă prin Marea Roșie, nu este adevăratul Paște, adevărata trecere. Acesta simboliza doar trecerea dintr-o tară în alta către pământul făgăduinţei, trecerea adevărată și definitivă însă, din robia păcatului și a morții către viața veșnică o realizează Hristos. Astfel, Paștele cel nou sau ”noua trecere” a avut nevoie nu de un Moise ci de Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, care în persoana Sa divino-umană este și realizează un un îndoit Paște sau o ”dublă trecere” atât a lui Dumnezeu în noi cât și a noastră în Dumnezeu, devenind astfel ”Paștile lui Dumnezeu” (ca pogorâre a lui Dumnezeu la om) cât și ”Paștile noastre cele de taină” (ca ridicare a noastră la viața de comuniune cu Dumnezeu în Treime). În acest fel putem înțelege bucuria, oarecum nestăpânită cu care Hristos se adresează dicipolilor Săi:” Cu dor am dorit să manânc acest Paști cu voi mai înainte ca Eu să pătimesc” Lc.22;15, ucenicii devenind astfel primii care vor sărbători anticipat Paștile cele noi care vor fi mai apoi lumii prilej de bucurie negrăită. Această Cină de Taină se permanentizează în Sfânta Liturghie și devine apogeul manifestărilor noastre cultice, devine bucurie pascală a coborârii lui Dumnezeu la noi și de înălțare a noastră la Dumnezeu, devine înviere din monotonia unei vieți lipsite de sens și devine arvună a unei vieți veșnice în Împărăția lui Dumnezeu.

O ieşire din rutina și uneori din tumultul cotidian, este încercarea conştientizării că Hristos, cu toate că S-a înălţat la cer este și in mijlocul nostru. Dacă zicem si noi împreună cu Toma: ”Domnul meu și Dumnezeul meu” cu toată credinţa noastră, nepipăind trupul Său fizic ci gustând trupul Său euharistic prin Sf. Împărtășanie, acest ”meu”, este garanţia că Hristos Domnul poate deveni un ”bun” al nostru, foarte personal si foarte intim, pe care Il purtăm fiecare in inimile noastre. În acest fel trăim prima etapă a învierii noastre și conştienţi de aceasta realitate, dorind a o trăi permanent, se produce o comuniune lăuntrică intre noi și Dumnezeu, care naşte o bucurie negrăită, ce nu are termen de comparaţie cu celelalte bucurii ale lumii. Intr-o forma lirică, această bucurie o remarca si L.Blaga atunci când zicea:”O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!/ Să nu se simtă Dumnezeu / in mine/ un rob in temniţă – încătuşat.”(Vreau sa joc!) arătând la rândul său, că de multe ori noi putem să fim cauza propriei noastre nefericiri.

            Doresc tuturor cititorilor, să petreacă Sfintele Sărbători în pace, cu bucurie în suflet și cu dorința nestăvilită de învia din amorțeala păcatelor sau din rutina cotidiană în care ne pierdem de multe ori și să începem sau să ne continuăm ”viața cea nouă”, viața în Hristos Domnul nostru.

Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

FĂRĂ BASTON PRIN PARCURILE BUCUREŞTENE (8)

2.6 - CÂINII 

După oameni şi păsări,  fiinţele cele mai des întâlnite în parc sunt câinii. Sunt de două feluri: comunitari şi de agrement.

Comunitarii, „câinii parcului” sau „câini lui Onţanu” - căci el este primarul Sectorului 2, de care ţine Parcul Naţional – fac parte din două tabere: prima situată în zona teatrului de vară, a doua situată în zona Aleea Belvedere şi în spatele Patinoarului. Din punct de vedere social, ei reprezintă clasa inferioară, clasa celor defavorizaţi.

Câinii de agrement, sunt plimbaţi  în lesă, de către stăpânii lor sau sunt lăsaţi liberi în cele două zone amenajate pentru câini: una pentru câini mici, alta pentru  câinii mijlocii şi mari. Ei reprezintă clasa superioară sau clasa celor favorizaţi şi stârnesc mânia comunitarilor de câte ori le calcă teritoriul. Nicăieri lupta de clasă nu este mai ascuţită decât în lumea canină.

Există şi un disident care nu face parte din nici una din cele două tabere: câinele pensionarilor.

Comunitarii din zona teatrului de vară mai sunt doar doi: Bejul şi Negrul. Aşa la zic eu. Dumnezeu ştie dacă au sau au avut vreun nume? Sunt amândoi paşnici şi o duc destul de bine acolo, în prejma „ Luna Parc Teo” şi a tarabelor care se instalează, din când în când, în zonă.  Nu se sinchisesc de oameni ! Uneori se odihnesc în mijlocul aleilor, oamenii trebuie să-i ocolească, iar gospodarii parcului care circulă pe acolo cu diferite utilaje, să-i roage politicos să se dea la o parte. A fost şi Şoani, dar a murit de bătrâneţe. Nu ştiu ce mi-a venit să-i zic aşa?

Bejul

 

Negrul 

Cei din Zona Aleea Belvedere şi Patinoar sunt patru – o adevărată haită - şi nu sunt totdeauna paşnici. Unul din ei, mă latră de câte ori trec pe acolo. Ce-o fi având cu mine?!

Fac o paranteză ca să vă spun că, pe vremea când eram copil, la mine în sat, m-a muşcat un câine  în timp ce mergeam cu pluguşorul şi că de atunci le port un fel de frică.  Asta nu însemnă că fug de ei, din contră,  îmi fac curaj şi îi înfrunt, cu un mic tremur interior. Câinii îi miros pe cei fricoşi şi lătratul lor este o formă de dispreţ, mi-a spus cineva.

 

Haita

 

El este cel care are ce are cu mine (?!)

Şi el m-a lătrat (?!) 



Să vă spun câte ceva şi de cei de agrement. Am remarcat că majoritatea seamănă cu stăpânii lor sau, mai bine zis, stăpânii seamănă cu câinii lor: uni merg ca şi ei, alţii mârâie sau  latră ca şi ei, iar alţii, în mod inexplicabil, seamănă la figură cu ei! De exemplu, domnul din imaginea de mai jos merge exact ca şi câinele lui: în aceeaşi cadenţă, încet, bătrâneşte, târşindu-şi picioarele.





Mimetism

Rex, câinele din poza de mai jos, este bătrân, are 18 ani (echivalentul cu 80 de ani la oameni), este încovoiat, merge anevoie, cu privirea în pământ, exact ca bătrânii din parc.  Stăpânul său îl iubeşte şi-l ocroteşte . Are amintiri frumoase legate de tinereţea lor, pentru că nici el nu mai este chiar tânăr şi dacă l-aş fi pozat, v-aţi fi convins că cei doi seamănă.

Rex

Când era tânăr, arăta, probabil, ca şi Griul din poza de mai jos, al cărei stăpână mi-a povestit că-l are din import şi că e în curs de aclimatizare la noi. Îl vedeţi în momentul în care face cunoştinţă cu un băştinaş.

 

Plimbându-mă prin parc, am luat cunoştinţă şi cu noutăţile privind moda vestimentară la câini. Se pare că cei din poza din dreapta s-au îmbrăcat cu haine de la aceeaşi casă de modă şi pare că celui/celei din stânga nu-i convine asta. Ca şi unii domni/doamne, ar vrea să fie singular/singulară în felul în care se îmbracă.

La locurile speciale pentru câini, aveţi ocazia să asistaţi la adevărate curse de alergat. Ce-i face să alerge? În cazul de faţă o minge aruncată de stăpânul lor, care nu se vede în poză.

Sau la demonstraţii de felul acesta, la care câinele s-a ridicat în două labe la comanda „sus”:

Sau  ca cel din poza de mai jos, în care câinele s-a aşezat jos la comanda „down” - stăpânul lui este un „englezit” - şi acum se uită atent la el aşteptând altă comandă.

E lesne de observat că şi în poza de mai jos, câine şi proprietară seamănă la ceva. Seamănă în cel puţin trei privinţe. Aştept să-mi spuneţi care sunt ele. Dovediţi-vă spiritul de observaţie!

 



Câinele pensionarilor



Citeşte mai mult >>