CHRISTINA

Nu de mult, am primit un e-mail prin care o persoană care semna Christina (Atenţie! Christina nu Cristina) mă întreba de unde ar putea să cumpere volumul I Amprente Literare, deoarece l-a văzut, i-au plăcut mult poeziile din el şi ar vrea să-l facă cadou cuiva. I-am răspuns că nu a fost pus în vânzare, dar că sunt dispus să-i fac un exemplar cadou. I-am dat numărul meu de telefon şi i-am cerut să mă sune ca să stabilim cum procedăm ca să-i înmânez cartea.

Mi-am închipuit că este o domnişoară care a citit despre carte pe blogul meu şi a recunoscut printre autori pe prietenul ei sau pe individul pentru care nutreşte o iubire secretă, motiv pentru care îşi doreşte cartea. Eram convins că fac o faptă bună oferindu-mă să i-o fac cadou.

Eram la Runcu, împreună cu soţia, când am primit un telefon de la ea. M-a întrebat dacă ar putea veni după carte fratele ei. „Desigur”, i-am răspuns. Am fixat ziua şi ora, i-am spus că locuiesc în Piaţa Muncii şi să mă sune când ajunge acolo.

„ Îi e teamă să vină singură”, i-am spus soţiei.,”O precauţie normală pentru o domnişoară.”, mi-a răspuns ea.

În ziua şi la oara fixată, nu m-a sunat nimeni. Nu m-a sunat nici mai târziu în ziua aceea, nici a doua zi şi nici în zilele care au urmat. Abia după o săptămână am primit de la Christina un e-mail prin care îşi cerea scuze că n-a venit şi că nu m-a sunat şi mă întreba dacă mai sunt de acord să-i dau cartea. I-am răspuns, i-am făcut un pic de morală, după care am fixat o nouă dată şi o nouă oră de întâlnire. De data asta, ca s-o feresc de ori ce fel de emoţii, am ţinut să-i precizez că o să-i aduc cartea în piaţă.

A sosit ziua fixată. Exact la ora convenită, a sunat telefonul. Am răspuns şi mi-a fost dat să aud: „Sărut mâna. Sunt Christina. Am ajuns.” „E o fetiţă!”, i-am spus, extrem de surprins, soţiei. M-am îmbrăcat repede, am luat cartea şi am dat fuga la staţia de metrou, unde a spus că mă aşteaptă.

La ieşirea din staţie, o domnişorică îmbrăcată în acord cu anotimpul, cu un rucsac şcolar în spate, pe cap cu un fes de sub care ieşeau două codiţe blonde, se uita în stânga şi dreapta aşteptându-l pe bunicul căruia îi dăduse întâlnire aici. Venea tocmai de la Ploieşti!

- Ce clasă eşti, Christina?

- A douăsprezecea.

Răspunsul ei a fost ultimul meu motiv de mirare: prin urmare, Christina nu-i tocmai fetiţă! Cu toate astea, la plecare, mi-a mai spus odată: "Sărut mâna!" Oi fi arătând chiar atât de bătrân?