NINGE

Săptămâna trecută, am fost trei zile la Târgu Jiu. Am găsit oraşul nins, iar în noaptea care a urmat a nins continuu. A urmat o pauză de o zi, apoi a început să ningă din nou. În 1985, eram tot la Târgu Jiu şi am prins, atunci, o ninsoare cumplită, ceea ce m-a determinat să scriu poezia de mai jos.

    Ninge

A început să ningă.
Se bucură copiii.
Răsună curtea
de rugăciunea lor zbierată:

Ferigă, ferigă,
dă Doamne să ningă!

Afară ninge continuu.
Ninge tot mai tare,
cu fulgi mici,
cu fulgi deşi.
Zăpada se depune
harnică,
albă,
catifelată.
Copiii strigă tot mai tare:

Ferigă, ferigă,
dă Doamne să ningă!

Zăpada învăluie tot:
drumurile,
cărările,
casele.
Grosimea stratului de zăpadă creşte.
Maşinile patinează,
macazurile se blochează,
trenurile întârzăie.
Copiii strigă răguşit,
dar cu inimă:

Ferigă, ferigă,
dă Doamne să ningă!

Feriga-i aude,
feriga-i ascultă
şi ninge în continuare.
Ninge mărunt,
ninge cărunt.
Zăpada se depune
albă,
grea,
ameninţătoare.
Maşinile se opresc,
trenurile întârzie în continuare,
acoperişurile pârâie,
cartiere întregi rămân în beznă.
Copiii, fără minte,
strigă-n prostie,
din ce în ce mai încet,
din ce în ce mai răguşit,
din ce în ce mai rar:

Fe-ri-gă, fe-ri-gă,
Dă Doam-ne să nin-gă!

Feriga, zăluda,
a pierdut măsura!
Afară ninge mereu,
cu fulgi la fel de deşi,
la fel de albi.
Zăpada a înecat totul:
străzi,
case,
linii ferate.
Maşinile nu se mai văd,
trenurile s-au oprit,
acoperişurile se năruie.
Oraşul întreg este în întuneric.
Din curte se mai aude:

„Fe-ri-gă, fe-ri…….”

După care,
peste toţi,
peste toate,
se aşterne o linişte albă.