Ieri, la prânz, când mă întorceam din plimbarea mea zilnică în Parcul Naţional, în dreptul bisericii ctitorită de Ion Antonescu, am zărit o femeie tânără, zgribulită de frig, sprijinind gardul unei case numai cu parter. Nu-i prima oară când o văd acolo, în aceeaşi poziţie. Am văzut-o, prima oară cu mai mult de zece ani în urmă. Atunci era împreună cu alte fete şi cu un individ tânăr. Când am trecut prin dreptul lor, individul m-a acostat:
- Nu vrei o gagică?, m-a întrebat el arătându-mi spre fete.
Am plecat mai departe, fără să-i răspund.
De atunci, am trecut de mai multe ori prin faţa lor, mi s-a mai pus de câteva ori aceeaşi întrebare, iar eu am răspuns la fel, până ce au ajuns să mă cunoască şi au renunţat să mă mai acosteze.
Pe măsură ce trecea timpul grupul de fete se subţia. Acum, a mai rămas doar una. A îmbătrânit, e slabă, cenuşie, urâtă. Nu mai este asistată de un peşte. Face trotuarul pe cont propriu. De câte ori trec prin dreptul ei, întoarce capul. Mă uit la ea cu milă şi mă întreb dacă, aşa cum arată, mai reuşeşte să trezească poftele unui bărbat. Mă îndoiesc. Din ce-o fi trăind ? Dacă ar sta cu mâna întinsă, dar n-o face, i-aş înmâna o bancnotă de fiecare dată când o întâlnesc acolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu