După inaugurarea oficială a Arenei Naţionale cu prilejul meciului de fotbal România-Franţa, disputat în ziua de 7.09.2011, a fost rândul meu să inaugurez stadionul, joi 29.09.2011, la meciul Rapid-PSV Eindhoven din Europa League.
Nu mai fusesem pe un stadion de aproximativ 20 de ani, de pe vremea când locuiam la Târgu Jiu şi mergeam la meciurile echipei Pandurii, pe atunci în divizia B. M-am limitat să văd meciurile de fotbal, o sumedenie, la televizor. Acum, eram dornic să văd stadionul, pe care, fiind nu departe de locuinţa mea, l-am văzut din afară cum creşte şi tot atât de dornic să trăiesc, pe viu, atmosfera marilor meciuri de fotbal.
Stadionul m-a impresionant! Văzându-l, mi s-a umplut inima de drojdie , adică mi-a crescut de mândrie, că, în sfârşit, avem şi noi aşa ceva. Am ajuns cu o oră înainte de începerea meciului, aşa că am putut să-l studiez în voie şi să fac câteva fotografii. Pe stadion erau deja foarte mulţi spectatori, iar Peluza Sud, unde a fost instalată galeria Rapidului, era plină şi extrem de vocală. De fapt, i-am auzit pe rapidişti pe când eram încă pe Bulevardul Basarabia, în drum spre stadion. N-au tăcut o clipă! Nu mai vorbesc de explozia de bucurie care a avut loc la această peluză, dar şi în restul stadionului, atunci când Rapidul a deschis scorul! Au continuat să-şi aclame echipa şi atunci când a fost egalată, şi după ce a fost condusă şi după ce a luat bătaie! Nu mai vorbesc cu câtă însufleţire au intonat, de mai multe ori, imnul Rapidului!
Rapidişti erau nu numai la Peluza Sud, ci pe întreg stadionul. La Tribuna II-a, unde am stat eu, am fost înconjurat de ei. Purtau tricouri şi fulare rapidiste. S-au alăturat tot timpul scandărilor şi cântecelor celor de la peluză. Am avut ocazia să-i studiez de aproape şi să-mi dau seama că pentru ei, spectacolul, al cărui interpreţi sunt, este la fel de important ca meciul, sau, în unele cazuri, chiar mai important. Spectacolul începe de la plecarea de acasă, continuă pe stradă şi în mijloacele de transport şi atinge apogeul pe stadion. Păcat că nu am avut fericirea să-i văd sărbătorind victoria echipei lor! Una e să-i vezi la televizor şi alta este să-i vezi pe viu!
Înainte de meci, George Copos, patronul Rapidului, se plângea de suma mare (20.000 de Euro) pe care a trebuit s-o plătească serviciului de pază şi ordine al stadionului. Atunci, mi s-a părut şi mie, mare. Când am văzut însă cât de mulţi sunt angajaţi ai acestui serviciu, începând de la cei care te controlau de bilete (la intrarea în incinta stadionului, la intrarea în stadionul propriu zis şi la intrarea la sectorul unde aveai locul), continuând cu stewarzii, răspândiţi peste tot, pentru a plasa spectatorii şi pentru a asigura ordinea, apoi cu cei ce înconjurau arena de joc şi au stat tot timpul, vigilenţi, cu spatele la ea şi cu faţa la public, şi, probabil, cu mulţi alţii pe care nu i-am remarcat, nu mi s-a mai părut la fel de mare suma pretinsă d-lui Copos. La acest corp de pază civil, s-a adăugat un număr mare de jandarmi, gata să intervină dacă ar fi fost cazul. Din fericire, n-a fost cazul. Spectacolul sportiv s-a desfăşurat fără să fie deranjat de scandaluri, iar spectatorii, bărbaţi, femei şi copii, ne-am simţit bine în acest mediu sigur şi civilizat.
M-am dus la stadion cu emoţia legată de gazon: O sa reziste?, a fost întrebarea pe care eu, şi nu numai eu, mi-am pus-o înainte de meci. A rezistat, slavă Domnului! Dar, înainte de meci şi în pauza meciului, o echipă de vreo 10 muncitori a reparat micile gropiţe care au apărut , inerent, în perioada de încălzire a jucătorilor sau pe timpul primei reprize. Nu s-a repetat ruşinea din meciul cu Franţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu