Cum reacționăm în fața durerii? (Luca 7:11-16)
Am întâlnit fiecare dintre noi în viață situații dramatice în fața cărora nu suntem în stare să rămânem în verticalitatea care ne caracterizează, nu găsim răspunsuri de nici un fel la situația critică prin care ne este dat să trecem ci pur și simplu aceste momente ne răpun din multe puncte de vedere. O astfel de situație întâlnim în cazul evangheliei de față, când unei femei văduve îi este dat să conducă pe ultimul drum pe singurul ei fiu. Ne-o putem imagina pe văduvă mergând în spatele sicriului fiului ei, în drum spre cimitir într-o procesiune de mare anvergură. Speranţele ei, aspiraţiile ei, visele ei sunt toate îngropate în acel sicriu iar oamenii care sunt sensibili la astfel de momente i-au fost alături. Credem că întreaga cetate Nain a participat la tristul eveniment. Dar mai exista în acea zi o procesiune: Iisus cu discipolii, “şi multă mulţime” cu El. Cele două procesiuni se întâlnesc la “poarta cetăţii”. Durerea mamei îl impresionează pe Hristos care îi spune: “Nu plânge!” Apoi şi-a pus mâna pe sicriu şi i-a poruncit mortului: “Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”. Şi cel care fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească iar Iisus l-a redat mamei acestuia.
Așadar două procesiuni! Într-un capăt este procesiunea unui cadavru, simbolizând disperarea, durerea, regretul, neajutorarea omului iar în celălalt capăt este Hristos apărut parcă din senin să oprească tragicul drum al omului către mormânt, să îi ofere salvarea, speranţa, pacea şi viaţa eternă. Audienţa care forma cortegiul funerar uimită strigă: “Dumnezeu a cercetat poporul Său!” Aşa după cum Dumnezeu a cercetat poporul Său atunci, aşa ne cercetează El şi astăzi pentru a ne da speranţă şi mângâiere în durerile noastre. Aceasta este nădejdea credinței noastre, că oricât ar fi de mare necazul nostru, noi nu suntem singuri, avem un Dumnezeu căruia îi pasă de noi și care este alături de noi. Dar dacă ne va fi dat să trecem vreodată prin situații similare ar trebui să știm cum putem face față durerii. Cum ar trebui să reacționăm?
Nu numai moartea aduce durere. Există și multe alte experienţe în viaţă, când pierdem ceva, ce ne aduc de asemenea dureri mari. Pierderea unei slujbe, sau a unei promovări aşteptate; renunţarea la un loc drag, plin de prieteni, pentru a te muta într-un loc străin; separarea sau divorţul; pensionarea forţată când trebuie să laşi în urmă munca ce a fost parte vitală a vieţii tale atâţia ani; plecarea copiilor în momentul în care se căsătoresc, sau merg la facultate sau îşi încep slujba; o deteriorare gravă a sănătăţii; o pierdere financiară – toate acestea pot fi surse de mari dureri. Sunt ca nişte amputări, distrug o parte din noi, aduc moarte unei părţi din viaţa noastră.
Întrebarea rămâne: Cum să faci faţă unor astfel de necazuri? Cu toate că trăim vremuri în care medicina a ajuns pe culmi nebănuite, totuși nu există nici o pilulă, nici un sedativ care să uşureze angoasele, singurătatea sau suferinţa provocată de o inimă frântă. Medicii ne spun că tratarea necorespunzătoare a necazurilor sau a mâhnirilor de orice fel, pot duce la tot felul de boli, de la ulcer la diabet, ba chiar şi la probleme psihice și în final la sinucidere. Timpul singur nu vindecă, dimpotrivă, timpul poate transforma urât de tot durerea. O poate transforma într-o amărăciune care otrăveşte trupul şi mintea. Dacă vrem să vindecăm durerea, trebuie să colaborăm cu timpul în moduri constructive. Primul lucru ar fi ca să ne exprimăm durerea, să o împărtășim, să nu o ținem numai pentru noi oricât ni s-ar părea de degradant acest lucru. Una dintre greşelile cele mai grave pe care le facem adesea e că refuzăm să ne exprimăm durerea, o ţinem închisă în noi. Astfel de dureri neexprimate cauzează tot felul de suferinţe fizice şi mentale. Psihiatria modernă subliniază faptul că atunci când ochii refuză să plângă, alte organe din trup vor începe să plângă rezultând tot felul de boli psihosomatice.
Un mod foarte constructiv de a exprima durerea este de a lăsa lacrimile să curgă. Cu toate că filozofii stoici obişnuiau să sfătuiască: “Nu jeli. Auto-controlul este răspunsul la durere”, Iisus a învăţat opusul: “Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Cu alte cuvinte: “Fericiţi cei care trec prin dificila experienţă a jelirii, pentru că vor găsi mângâiere vindecătoare”. Și El în fața morții prietenului Său Lazăr a plâns, arătând prin aceasta că lacrimile nu sunt neaparat exprimarea slăbiciunii firii omenești. Faptul că Iisus a plâns ne învaţă că durerea este naturală. Iisus a plâns deşi ştia că viaţa este veşnică. Lacrimile sunt o expresie a iubirii. Nici chiar cunoaşterea sigură a vieţii veşnice nu va lua toată durerea din inimă atunci când pierdem pe cineva drag.
Noi în cultura noastră adesea echivalăm lacrimile cu slăbiciunea. “Băieţii mari nu plâng”, spunem noi. Ba mai spunem chiar: “Dacă ar avea suficientă credinţă ca şi creştin, nu ar plânge”. Totuşi lacrimile nu au nimic de-a face cu slăbiciunea sau lipsa de credinţă.
În zilele lui Isus, evreii aveau câteva obiceiuri foarte sănătoase legate de jelire. După cum vedem în Evanghelia de astăzi, prietenii înconjurau persoanele îndoliate pentru a le ajuta în durerea lor. “Mulţime mare din cetate” era împreună cu văduva din Nain. Doliul adânc dura şapte zile. Primele trei erau zile de plânsete. În timpul primei săptămâni ruda celui decedat nu se putea unge, nu se încălţa, nu studia şi nu făcea afaceri, nici măcar nu se spăla. Acest timp trebuia să fie petrecut în totală jelire. Nimic ce ar fi putut distrage de la acest obiectiv nu era permis. Urmau apoi 30 de zile de jelire mai uşoară. Până în ziua de astăzi evreii nu îşi fac griji în a-şi exprima durerea.
Rare sunt persoanele care să fi suferit o pierdere mare prin moarte şi să nu trăiască un sentiment de vină. Ne amintim de multe lucruri pe care nu le-am făcut, sau de lucrurile pe care i le-am făcut celui decedat. Soţii simt că ar fi trebuit să îşi respecte mai mult soţiile; părinţii simt că ar fi trebuit să petreacă mai mult timp cu copiii; soţiile simt că ar fi trebuit să fie mai puţin cicălitoare cu soţii. O parte din vină vine din faptul că, după ce o persoană s-a dus, nu mai putem face nimic pentru a o ridica din morţi. Problema cu astfel de vinovăţii este că aşteptăm de la noi să fim perfecţi. Ne aşteptăm să fim super-oameni sau chiar dumnezei. Trebuie să realizăm că suntem fiinţe firave şi imperfecte. Trebuie să acceptăm iertarea lui Dumnezeu, să ne iertăm pe noi, aşa după cum cei dragi ai noştri din altă lume cu siguranţă ne-ar ierta, şi, mai presus de toate, să fim blânzi cu noi, nu critici.
Una dintre modalităţile cele mai neconstructive de a trata durerea este să o laşi să te conducă la auto-compătimire. Soluţia pentru auto-compătimire este să îţi muţi gândul de la tine asupra semenilor. Să luăm un exemplu. O doamnă îşi pierde fiul, student la medicină. Ea îşi pune casa la dispoziţia studenţilor la medicină şi face tot ce poate pentru ei în memoria fiului ei. Ea transformă pierderea fiului ei în câştig pentru fiii altora. S-a acomodat situaţiei şi este fericită. Dar o altă femeie care şi-a pierdut fiul se închide faţă de lume şi se lasă pradă durerii. Se simte mizerabil. Nu este de mirare că auto-compătimirea a fost numit sentimentul cel mai dezintegrator dintre toate pentru că închide ușa oricărei speranțe. Mai rămâne ca să credem atunci când vom ajunge în situații de acestea de impas, că Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi, că nu ne lasă de izbeliște oricât de cruntă ar fi situația prin care ne este dat să trecem. Întotdeauna Dumnezeu își va face drum care să se intersecteze cu al nostru, trebuie însă să credem asta și să ne ridicăm ochii din pământ și să privim cu optimism pe mai departe viața noastră care merită trăită cu orice preț până la capăt.
Pr. Augustin Câmpean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu