VRĂBIILE DE LA RUNCU (1)

Dedicată lui Kety.

De ce vrăbiile de la Runcu? Sunt aceste o specie sau o subspecie aparte? Da, este răspunsul meu. Ele se deosebesc de vrăbiile din alte părţi prin faptul că vorbesc.

Runcu este satul în care am o căsuţă de vacanţă. Abia ridicată căsuţa, vrăbiile au început să-i dea târcoale căutând locuri de cuibărit. Le-au găsit sub streaşina din faţa casei şi au început, imediat, să care acolo materiale de construcţii: fire de iarbă uscată, pene, aţe, smocuri de păr, mă rog, tot ce găseau ele prin împrejurimi şi considerau potrivit. Larma pe care o făceau şi mai ales găinaţii cu care au început să picteze pereţii şi să murdărească trotuarul care înconjoară casa, au fost, nu odată, prilej de discuţii între mine şi tovarăşa mea de viaţă. În ciuda insistenţelor ei ca să astupăm orificiile în care ele îşi făceau cuib, adică, cu alte cuvinte să le invităm să-şi caute altundeva loc de casă, eu m-am opus. Mie îmi place să simt multă viaţă sălbatică în jurul meu, motiv pentru care le-am protejat nu numai pe ele, dar şi pe guşterii care s-au înmulţit în voie pe proprietatea noastră, pe broaştele care s-au aciuit în iazul amenajat în curte şi chiar pe şerpii de casă, care se simt şi ei bine la noi. După ce am amenajat iazul, am avut plăcerea să văd că el a început să fie căutat de albine şi  tot felul de alte păsări (guguştiuci, grauri, mierle, sticleţi, piţigoi etc.) şi de albine. De ce? Pentru că este singurul ochi de apă din tot satul. Este un adevărat spectacol să asişti la îmbăiatul vrăbiuţelor în iaz sau să vezi teama cu care celelalte păsări se apropie de el şi teama cu care beau apă. Beau un cioc de apă şi se uita în stânga dreapta, beau pe al doilea şi se uită din nou şi tot aşa până îşi fac plinul. La ori ce apariţie sau la cel mai mic zgomot, îşi iau zborul. Păsările sunt de o vigilenţă extraordinară!

Să revin la vrăbii. Stau de multe ori pe un scaun pliant sub streaşina casei ca să-mi beau cafeaua sau ca să mă odihnesc. Prezenţa mea deranjează în mod vizibil vrăbiile, mai ales primăvara, când ele îşi vizitează mai des cuibul ca să-şi hrănească puii. Câte o vrabie mai timidă, cu câte un viermişor în cioc, se aşează pe crenguţa unui pom din faţă, pe creştetul totemului din curte sau pe stâlpul ce susţine scripetele şi troliul de la puţul american şi nu îndrăzneşte să zboare la cuib. Vrăbioiul, perechea ei, aflat pe jgheabul de la acoperiş, precum şi alte vrăbii care, cu toată prezenţa mea, au intrat în cuib şi nu li s-a întâmplat nimic sau se află prin prejmă, o îndeamnă şi o încurajează în toate felurile să îndrăznească, să zboare la cuib. După ce am asistat de nenumărate ori la astfel de scene, am început să înţeleg ce-şi zic:

- Haide! O îndeamnă vrăbioiul.

- Du-te! o îndeamnă o vrabie dintr-un mesteacăn.

- Nu-ţi fie frică! o încurajează o vrabie de pe jgheab.

- Ce mai aştepţi? o întrebă enervat vrăbioiul.

- Mi-e frică, îi răspunde vrabia şi, în acel moment scapă viermişorul din cioc.

- Sictir! o înjură vrăbioiul şi zboară spre ea să-i aplice o corecţie.

Vrabia se salvează zburând.

- Proasta! o comentează o surată

Cu un acut sentiment de vinovăţie, îmi mut scaunul de acolo.

Ne e foaaaaame!